Pentru unii ciumă, pentru alţii... Dumnezeu!

Trăim vremuri grele. Nu sunt bani pentru cultură şi sport, nu sunt bani pentru ONG-uri. Sau sunt, dar nu ştim noi pe unde se duc. De fapt, cultura şi, iată!, organizaţiile neguvernamentale s-au instituţionalizat ori, în viziunea unora (liberali, cică!), ar trebui să o facă. Vom participa, frumos încolonaţi, la manifestările dedicate Centenarului şi vom crede neabătut că noi, acolo, bătând din palme şi strigând „Uraaa!!!!” din toţi bojocii, suntem societatea civilă. Toţi ca unu’.

Sigur, sunt bani pentru betoane. În sus, în jos, de-a curmezişul şi cu repetiţie, dacă e nevoie.

Dar, până la urmă, nu despre asta e vorba. Deşi vrea să ne convingă că n-are, primarul Ilie Bolojan dă 300.000 de euro, jumătate din valoarea investiţiei, pentru noua sală de sport a Liceului „Emanuel”. Zic numa’. Nici prin cap nu-mi trece că ar exista vreo legătură între acest generos „parteneriat”, cum îi spune dl. primar, şi confesiunea care, de o bună bucată de vreme, parcă tinde să devină una cu PNL Bihor.

Mă întreb: de ce nu sar acum în sus cei care nu ratează nicio ocazie să critice statul că susţine Biserica Ortodoxă? Da, sigur, suma nici nu pute pe lângă subvenţiile acordate Catedralei Mântuirii Neamului. Dar, dacă ţinem cont de vidul din bugetul ONG-urilor orădene, parcă se schimbă puţin perspectiva, nu-i aşa?

Că mi-am adus aminte şi dacă tot m-am ostenit să îmi spun of-ul, primaru’ zice că nu dă bani la ONG-uri, dar a dat APTO-ului, care până la urmă e şi el un ONG, al primăriei, 5,3 milioane, „plus sponsorizări”! Şi zic iar, „Pentru unii ciumă...”.

Oare ar fi lucru mare să te aştepţi, din partea administraţiei, la un tratament corect şi egal? E deplasat să mă gândesc că avem de-a face cu o formă de discriminare, că, în viziunea lui Ilie Bolojan, unii sunt mai egali decât alţii, că există câteva entităţi privilegiate şi altele defavorizate, că el decide cui şi cât? E o vorbă: „Cine-mparte, parte(-şi) face”. Dar mă gândesc eu că un primar ar trebui să facă, asemeni unui bun părinte, parte egală tuturor. Sau, cumva, Oradea „nu-i pentru căţei”?!

La Cadastru e dezastru!

Dacă ai de scos un banal C.F., poţi liniştit să-ţi tai o zi din programul de muncă. Şi din viaţă.

Când am avut eu ghinionul de a merge cu cererea regulamentară la sediul OCPI Bihor, era o coadă dezarmantă. Ce faci într-o astfel de situaţie? Dacă n-ai încotro, te aşezi la capătul cozii şi îţi spui că o să treacă şi asta.

Timp e berechet, plictiseală, desigur, cât cuprinde, aşa că, în lipsă de altă ocupaţie, te dedici cercetării. Locul e un adevărat vivariu. Vezi cele mai felurite reacţii ale omului „faţă cu...” birocraţia. Unii vin, cască ochii, ridică neputincioşi din umeri şi renunţă. Cei mai îndrăzneţi, mai încrezători în forţele proprii, mai naivi, poate, intră şi nu se opresc până în faţă. Constată că n-au încotro şi, împinşi de bunul simţ, revin spăsiţi la capătul şirului. Mai sunt „cei ai casei”, comisionari, probabil, care se descurcă. Cum, necum, sunt tot timpul în faţă. După două vizite la „cefeu”, îi ştii deja. Cea mai mare binecuvântare posibilă e să prinzi unul ca ăsta în faţa ta. Zilele trecute, la ghişeul alăturat (da, uneori Dumnezeu mai dă semne că te iubeşte!), era unul care depunea cereri pentru nu mai puţin de 160 de extrase C.F. Sincer până la brutalitate, tânărul i-a avertizat pe cei aflaţi în spatele lui că „va dura vreo două ore”. Stupefiată, coada nici nu s-a mişcat.

Timpul trece. Coada creşte. În faţa ta, din când în când, câte un profesionist, câte un funcţionar de-al locului mai intervine şi el ca să rezolve câte o trebuşoară pentru cineva. Ah! Micile „atenţii” sunt la vedere. Nu cine ştie ce. Dar, pentru o cafea, strecurată abil pe sub arcul tăiat în geamul de plexiglas, un alt „profesionist” – l-am văzut cu treabă în fiecare dintre cele trei zile în care am fost nevoit să dau pe acolo – se bucură şi el de un regim preferenţial.

Încerci să îţi ţii firea. În fond, nu sunt decât nouă oameni înaintea ta. Şi, totuşi, coada abia se târeşte. În sala cu zece ghişee, lucrează doar două. Stop joc! Una din funcţionare anunţă că are 15 minute pauză. E prima dată când îţi creşte tensiunea. Te uiţi la ceas şi constaţi că pauza ta „de masă”, timpul în care ai crezut că poţi rezolva trebuşoara asta fugind de la birou, a trecut de mult. Vei avea de dat nişte explicaţii. Tu. Ei nu. Îţi trece prin cap că, fiind cetăţean al ţării cu cea mai mare rată de impozitare, ai merita un altfel de tratament. Din banii pe care ţi-i „trag” nu ar mai fi pentru salariul unui funcţionar sau doi aici?

Şi stai. Şi mai vine unul, cu tupeu, şi se bagă în faţă.

Nervii cedează, că nu-s de oţel. O femeie, venită a doua oară după un act pentru care achitase taxa de urgenţă, întreabă de director. I se răspunde că directorul „şi-a luat liber”. Ea pleacă. Tu rămâi. #Rezişti...

E sărbătoare! Ţi-a venit rândul. Dar, de parcă tu şi toţi cei din urma ta nici nu aţi exista, femeia de la ghişeu se ridică şi pleacă după nişte hârtii. La un alt geamlâc, deschis temporar, mai face un serviciu tupeistului care s-a băgat în faţă după ce, în momentul în care tu te aşezai la coadă, el era deja la ghişeu cu un alt braţ de hârtii. Aşa da, merge treaba!

Dacă tot stai degeaba, privind în gol prin geamul dincolo de care nu mai e nimeni, îţi vine în minte, habar n-ai de ce, cuvântul „reformă”. Te şi miri că ideea asta a îndrăznit să pătrundă aici. Poate ar trebui să-i treacă cuiva prin cap să organizeze un circuit birocratic separat pentru „persoanele juridice”, pentru comisionarii care scot extrase C.F. la kil’, în numele altora. Ar fi firesc, ar fi de bun simţ. Până la urmă, asemenea dispreţ faţă de cetăţean este inacceptabil într-o instituţie de stat.

Timpul continuă să curgă. Totuşi, constaţi, ceva s-a schimbat, nu stai aplecat la ghişeu. Şezi pe un scaun lustruit oglindă de miile de funduri care l-au apăsat. Dar stai şi aştepţi în continuare. Te gândeşti jenat la femeile şi la bărbaţii în vârstă din spatele tău. Te-ai ridica să laşi locul cuiva. Dar cui? Sunt vreo 20. Cum? Toţi pe un scaun?! Mai rar aşa ceva, te simţi şi prost, şi idiot în acelaşi timp.

Record! 1,48 ore de stat la o coadă.

„Veniţi luni”, cade ca o ghilotină. Adică luni o s-o luăm de la capăt?! „Zău că-ţi vine să laşi baltă toate interesele”, vorba poetului.

...şi luni mi-au spus să revin marţi.

Am povestit toate astea cu speranţa, pe care, iată, o mărturisesc, că cineva - prefectul, vreun ministru, Dragnea în persoană - se va sesiza.

Să fie cât se poate de clar. Nu am nimic cu cei care câştigă o pâine prestând servicii în numele altora, poate mult prea ocupaţi ca să stea cu noi la coadă, dar, pentru numele lui Dumnezeu!, noi, contribuabilii de rând, nu merităm un ghişeu al nostru, unde să nu fim obligaţi să aşteptăm până îşi rezolvă domniile lor „micile” comisioane? Ar fi oare prea mult?

Scurt logos despre logo

Din taxele şi impozitele noastre, se duc banii pe Criş, doar că nu-i prea vedem încotro se îndreaptă.

Asociaţia pentru Promovarea Turismului în Oradea şi Regiune, pe scurt APTOR, un fel de subsidiară a Primăriei, s-a gândit că a venit momentul să dea, nici mai mult, nici mai puţin, decât 47.000 de lei pentru ca oraşul să aibă un „logo”.

Eu mă întreb la ce-i trebuie Oradiei un logo, când are deja o stemă? Sau vechile însemne, făcute ca la carte de specialişti în heraldică, reprezentative pentru comunitate, nu mai corespund noilor cerinţe ale vremii? Revin, avem o stemă frumoasă, inspirată din istoria acestui oraş, cuprinzătoare şi reprezentativă pentru noi toţi. Blazonul acesta, care chiar înseamnă ceva, e prea puţin cunoscut. Oare trebuie să îl schimbăm cu altceva, în loc să căutăm soluţii pentru a-l promova aşa cum merită? E cam ca şi cum ai fi eşuat în viaţă şi, în loc să încerci să schimbi ceva la tine, ai recurge la o schimbare de identitate. L-am auzit, cu ceva timp în urmă, pe primarul Ilie Bolojan vorbind despre predarea istoriei locale în şcolile orădene şi m-am bucurat. Acum APTOR ne propune o nouă (altă) identitate. Poate că aşa sunt vremurile, ne promovăm pe mai multe fronturi... Numa’ că, rupţi între încoace şi încolo, să nu ne trezim că, de fapt, nu mai ştim pe unde suntem, să nu ne trezim pe nicăieri.

Senzaţia mea e că „afacerea” asta e un fel de aflare în treabă, tipică pentru români şi, tare mă tem, în interesul cuiva anume. De altfel s-au şi auzit voci care spun că deja treaba e ca şi făcută şi că acest concurs e unul cu „precomandă”. Nici n-ar fi pentru prima dată. Concursuri „cu cântec” au mai fost câteva sub regimul preacinstitului nostru primar. Aceasta ar putea fi o explicaţie pentru faptul că publicul, plătitorul de taxe, nu are niciun cuvânt de spus într-o chestiune care, dacă e să judecăm drept, ne priveşte pe toţi, pentru că ar trebui să ne reprezinte şi să ne identificăm cu ea.

În scopul alegerii celui mai bun logo pentru Oradea se organizează un concurs de idei. Premiul, după cum vă spuneam, 47.000 de lei! Juriul care îl va alege pe fericitul câştigător al acestui consistent onorariu are o componenţă cel puţin interesantă. S-ar putea spune că noul logo şi, în mare, juraţii care îl vor alege ar urma să reprezinte un oraş al conducătorilor de businessuri şi al investitorilor, mai puţin sau deloc, al oamenilor săi. Nu pledez pentru o „democraţie populară”, dar nici aşa un vid de reprezentare sau implicare publică în luarea deciziei nu mi se pare deloc onorabil. Am mai văzut în Oradea destule decizii luate, cică, în interesul orădenilor, peste capul şi voinţa lor... Când e vorba de logo, o astfel de abordare poate fi de-a dreptul catastrofală. Riscăm să ne alegem cu o „marfă” care e strict pentru uz extern, comercial, ceva care nu înseamnă nimic pentru orădean.

E de-a dreptul frapant faptul că doi dintre membrii juriului reprezintă compania RCS&RDS. Nici nu mai ştii dacă asta e firma de casă a primăriei sau dacă administraţia orădeană a ajuns la cheremul lor. Din juriu mai face parte un reprezentant al complexului Lotus. Din partea ăstora mă aştept să propună un logo ce ne va aminti de copacul secular pe care l-au tăiat pentru a-şi extinde cârciuma de pe malul Crişului. Chiar dacă nu va îmbogăţi cu oxigen atmosfera oraşului, ar putea fi un minim gest de reparaţie morală. Din aceleaşi juriu mai face parte o doamnă, director de marketing al hotelului Ramada, care – frapantă coincidenţă – se întâmplă să fie soţia unui consilier local PNL. Evident, opoziţia nu are loc într-o asemenea rafinată companie, deşi, cum spuneam, noul logo ar trebui să fie al tuturor. Despre jurnalistul Mircea Chirilă se pot spune multe, esenţială e întrebarea: ce îl recomandă pentru onoarea de a fi membru al acestei importante comisii, diploma de inginer? Probabil, ştiind că proiectul va naşte multe discuţii, căutătorii de logo s-au gândit că, prin Chirilă, pot câştiga uşor măcar bunăvoinţa celui mai colţos ziar local. Cât despre reprezentantul societăţii civile... „numai de bine”. Cătălin Popa, patronul Fundaţiei Comunitare Oradea, e unul dintre „civicii” care n-au deranjat regimul Bolojan, deci este numai bun să reprezinte opinia publică în acest demers, repet, pe cât de inutil, pe atât de important.

Şi ar mai fi ceva. Citesc că un grup de specialişti, bine plătiţi evident, a lucrat din greu pentru a descoperi „esenţa brandului” numit Oradea. Aceasta ar fi: „Oraşul în care te regăseşti”. Cum s-ar zice, ca nişte păcătoşi, ca nişte ignoranţi ce suntem, am fost pierduţi şi iată-ne regăsiţi (salvaţi spiritual) în Oradea, oraşul izbăvirii noastre?! Sau, mai degrabă, ideea se leagă de promovarea Oradiei ca un oraş ce răspunde aşteptărilor tuturor (poate mai puţin celor ale propriilor locuitori)? Vă mai amintiţi, nu-i aşa?, făcătura aia de marketing ieftin cu destinaţia turistică în faţa căreia pălesc Parisul şi Barcelona. Hai să fim serioşi! Eu cred că oraşul meu e altceva, e în altă parte, nicidecum în „esenţa” asta tratată ca un brand străin.

Rămân la ideea că Oradea chiar merită mai mult! Deocamdată, mă opresc aici. Hai să vedem ce o să iasă!