Par(care)!?

Ar fi câteva observaţii care, cred eu, trebuie făcute în legătură cu iniţiativa primarului Ilie Bolojan privind ridicarea unei parcări supraterane, cu mai multe etaje, în curtea unui imobil din centrul oraşului, mai precis între străzile Aurel Lazăr şi Iosif Vulcan

Aş puncta, de la început, trei lucruri care mie mi se par cel puţin stridente:

-              Ce vor gândi oamenii din clădirea cu două etaje, veche de circa o sută de ani, când în faţa ferestrelor lor va „creşte” o structură, probabil în stil industrial? Desigur, nu au motive să privească cu prea mult optimism spre orizont.

-           Cum să-ţi treacă prin cap ca una din căile de acces spre parking sau din el, poate să fie poarta unui muzeu?! Este vorba de casa memorială „Iosif Vulcan”, cea pe strada cu acelaşi nume. Aşa s-o fi gândit primarul că trebuie să susţină cultura? Te pomeneşti că, la intrare, se vor da două bilete; unul pentru parcare, celălalt pentru muzeu. Chiar şi folclorul local se va îmbogăţi de pe urma acestei iniţiative cu expresia: „Afară muzeu, în curte ce vreau eu”. Mă şi mir că oamenii de cultură, mai ales cei de la instituţia în cauză, Direcţia judeţeană de profil, Consiliul Judeţean Bihor, în calitate de proprietar al muzeului, n-au sărit încă să-l urecheze pe ambiţiosul nostru primar.

-       Trebuie să nu prea înţelegi nimic din ceea ce înseamnă gândire strategică, dacă te ambiţionezi să construieşti parcări chiar în mijlocul oraşului. Exemple? Cea de pe străzile Tribunalului şi Independenţei, viitoarea parcare de pe locul fostului stadion Voinţa, cea care ar urma să fie construită în curtea primăriei şi, mă tem, lista va continua. Dacă nu eşti atât de nebun încât să îţi doreşti să sufoci de tot traficul din zona centrală, vei face un inel de parcări la limita exterioară a acesteia, nicidecum în inima ei. De acolo, până în centru, administraţia nu are decât să încurajeze şi să dezvolte alternative de trafic: bilete cu preţ redus pentru două staţii, maxi-taxi, biciclete, mă rog, soluţii sunt, nu e cazul să inventăm noi „oraşele inteligente”. Altfel, sub presiunea tot mai mare a creşterii traficului, iată, incurajat să dea năvală în centru, ctitoriile "epocii Bolojan" riscă să devină o serie de splendide şi inutile ruine.

Adeseori mi se întâmplă să-l văd, cu ochii minţii, pe primar ca şi pe un crud conducător de oşti. Mi-l imaginez având în faţa sa o hartă cu toate proprietăţile imobiliare ale Oradiei. Asemeni unui mare comandant, primarul vânează orice spaţiu verde, orice curte, orice colţişor liniştit, urmărind să îl cotropească, să îl folosească, să scoată un ban din el. Senzaţia mea e că acest război de înstăpânire (ca orice război) e unul inuman şi este purtat împotriva bunului simţ. Mă refer aici la ceea ce englezii numesc „common sense”. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că asta-i lipseşte cel mai mult administraţiei Bolojan, acest simţ al măsurii, acest bun simţ – în sensul cel mai nobil al expresiei, puţină aplecare spre estetica şi igiena locuirii unui oraş şi încă un dram de omenie.

Nu întotdeauna toate ideile măritului conducător sunt bune, nu toate merg, nu toate se pot face. Dar cine să-i spună şi cine să asculte?