Cred că n-am avut ce face. Fapt este că m-am
dus la dezbaterea publică, organizată în sala mare a Prefecturii, în vederea
reautorizării complexului zootehnic al NutriPork. Zic că n-am avut ce face
fiindcă îmi pot imagina mii de moduri mai plăcute şi mai utile de a petrece o
după-amiază decât să asist la un dialog al surzilor.
E clar, „părţile” sunt pe
poziţii ireconciliabile. Oamenii s-au săturat de duhori, cer măsuri concrete
şi, mai ales, imediate. Problema e că instituţiile statului sunt incapabile să
răspundă celor mai elementare aşteptări ale celor care plătesc pentru ca
angajaţii lor să îşi ia lefurile. Situaţia e de-a dreptul kafkiană. Nu ştii
dacă să râzi sau să plângi. Afli că autorizarea NutriPork depinde de o
documentaţie făcută de o firmă „independentă” şi că Agenţia de Protecţie a
Mediului Bihor nu are nimic altceva de făcut decât să zică „da”. Deci, cu alte
cuvinte, dacă ai o problemă şi „tocmeşti” pe cine trebuie ca să îţi facă un
dosar beton, poţi autoriza şi un abator... în centrul oraşului, cu vedere la
populaţie! Agenţia e legată de mâini şi de picioare. Noi suntem legaţi de glie,
de ţară, de stat, de toate neputinţele lui... Instituţiile, populate la greu cu
pseudospecialişti, lucrează cu „materialul clientului”. Evident că le convine.
De ce să îşi bată capul? Dacă dosarul e bun, nu au încotro, trebuie să
elibereze autorizaţia. Nici o responsabilitate! Cui nu-i convine, n-are altă
soluţie decât să o conteste decizia în instanţă. Pe cont propriu, pe banii
lui... Statul, cum spuneam, paralel cu problemele noastre, nu se bagă. Ce
treabă are el?
Altă dandana! L-am văzut
şi l-am auzit pe viceprimarul Oradiei, Florin Birta, spunând adunării că el nu
poate să închidă NutriPork. Ciudată afirmaţie. Adică, acum câteva luni, Primăria
a putut să pună lacătul pe uşa unui club care „polua fonic”, deranjând câţiva
vecini, dar azi nu poate face nimic împotriva „porcăriei” care supără câteva
mii de locuitori din Oradea şi Sântandrei?!
Această neputinţă e o
stare de fapt perpetuă în România. Instituţiile noastre sunt coloşi cu picioare
de lut, populate de incompetenţi, somnolenţi, cinici, puşi pe căpătuială sau
doar cu gândul la pensie, sinecurişti politici a căror unică ambiţie e să
rămână „în picioare” şi după ce propta le trece în opoziţie. În aceste
condiţii, atunci când de fapt nu poţi să rezolvi o cerere banală a cetăţenilor –
care nu vor decât să îşi poată deschide ferestrele, fără ca apartamentul să le
pută ca o cocină – mi se pare o ipocrizie montruoasă să te mai duci la servici.
Pentru ce îţi iei banii, dacă nu poţi face nimic? De fapt, ce faci? Vorba aia
veche; „Noi ne facem că muncim...”, pare azi mai valabilă ca niciodată. Mai
mult chiar, cred că a devenit politică de stat. Când vezi atâta neputinţă şi
atâta delăsare („Las’ că merge şi aşa”) nu poţi decât să fii perpelx că, cum,
necum, statul ăsta mai funcţionează. Deşi, sincer, eu îl bănuiesc că
funcţionează doar ca să ne paraziteze nouă existenţa. Orice s-ar spune, ţinând
cont de aceste condiţii, e şi aceasta o mare realizare.
Şi ar mai fi un motiv
pentru care a meritat deranjul. Să nu-i spun revelaţie, dar am aflat de ce
dezbaterile publice sunt, aproape fără nici o excepţie, un monolog al funcţionarilor.
De ce să mergi la un astfel de „eveniment” când, în loc de soluţii, nu primeşti
decât vorbe goale? Readuşi în postura de cetăţeni de către participanţii care
i-au întrebat dacă locuiesc şi ei în Oradea, trimişii diverselor instituţii au
avut câteva vagi sclipiri de umanitate. Însă, amintindu-şi cine sunt şi de ce
se află acolo, minunea n-a durat mult. La un moment dat, cineva a spus, sus şi
tare, că, în relaţiile de serviciu, dumneaei nu e om şi nu-i miroase! E, cum
s-ar spune, o maşinărie birocratică, un roboţel insensibil, o piesă într-un
angrenaj „nesimţit”. Personajele adevăratului stat paralel suferă de autism
cronic.
Dacă ar fi după mine aş
coborî decizia mai aproape de cetăţean. Trebuie, cred eu, să depindă de
primărie dacă, pe teritoriul ei administrativ, o afacere poate să existe sau nu.
Răspunderea pentru o anume decizie trebuie să fie clară. Nu-ţi convine, nu-i
mai votezi. Baiu-i tocmai că „plantele” din sera statului paralel nu vor să-şi
piardă „locul sub soare”, nu sunt alese de noi, nu le putem trage la
răspundere, având însă datoria de a le plăti lefurile.
Nu-i vina lui lui Pazurik
(patronul complexului porcesc) că oraşul a crescut atât de mult încât primele
case sunt la numai 800 de metri distanţă de fermă. Dar, e clar că porcii nu au
ce căuta printre oameni. Mă rog, dacă nu cumva oamenii sunt ei înşişi „suine”. Afacerea
trebuie relocată, dar fără a „exporta” poluare în altă parte şi cu implicarea
reprezentanţilor statului, cei care au tot bătut monedă pe faptul că ultima lor
dorinţă ar fi închiderea acestei afaceri. Ei, să-i vedem!
Deşi a fost circ şi,
trebuie să recunosc, fostul ziarist palpita în mine, cineva m-a întrebat de ce
am privirea tristă. Poate din deznădejde. Nu ştim cum „statul paralel” ne
macină vieţile, precum două pietre de moară, şi nu vrem să credem că, pe bune,
nu mai e nimic de făcut. Poate-i un blestem, poate e vina noastră, dar „e ceva
putred în România”.
În loc de POST SCRIPTUM.
V-a trecut vreodată prin cap că putoarea a devenit mai intensă în ultimii ani,
de când copacii de pe teritoriul Oradiei sunt decimaţi fără milă? Ştiţi unde
era „perdeaua forestieră”, invocată des în dezbatere, care păzea oraşul de
duhorile porceşti? Acolo unde-i astăzi Parcul Industrial. Da, da, acolo erau
câteva mii de arbori... Deci, mai gândiţi-vă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu