Despre greva de la OTL sau „Cere şi ţi-o vei lua!"

Măcar pentru că, într-o mai mică sau mai mare măsură, ne-a afecat pe toţi, greva de două zile a angajaţilor OTL este un eveniment important, cu o mulţime de implicaţii şi posibile consecinţe pe termen lung.

Cele întâmplate suportă mai multe „niveluri” de lectură.

La o primă privire, este destul de limpede că primarul Ilie Bolojan a câştigat partida. Având de ales între a deveni şomeri şi a continua să pună pe masa familiilor lor aceiaşi pâine, protestatarii s-au întors la lucru.

Acum, nimic nu e sigur în ceea ce-i priveşte. Oferta de 250 de lei în plus la plată, făcută la un moment dat de administraţie, a fost retrasă, cel puţin declarativ, de însuşi primarul Ilie Bolojan.

Mai mult decât atât, nici locurile de muncă ale protestatarilor nu mai sunt sigure. Primarul a anunţat că vor urma semnificative reduceri de personal. La un moment dat, Jandarmeria i-a filmat pe protestatari. A făcut-o oare pentru ca, mai târziu, cineva să-i poată identifica pe liderii acestora?

Una peste alta, în loc să primească ceea ce au cerut, oamenii s-au ales cu ameninţări. De ce? Pentru că, printre altele, şi-au cerut dreptul de a fi plătiţi aşa cum se cuvine pentru zilele lucrate la sfârşit de săptămână sau pentru că vor să poată decide ei dacă muncesc în plus ori ba? Parcă scrie, undeva prin Constituţie, că munca forţată ar fi interzisă...

Care să fie mesajul administraţiei locale, valabil pentru toţi „subordonaţii” primarului? Judecând după ce a spus şi cum s-a comportat, poziţia lui Ilie Bolojan se reflectă foarte bine, zic eu, în expresia golănească: „Cine mişcă, mişcă-n brişcă!”.

Sigur, orice astfel de protest este un joc al nervilor. Primarul a jucat (mai) tare şi a câştigat.  Şoferii şi vatmanii au „clipit” primii.  Şeful sindicatului OTL recunoaşte că, de acum încolo, îi va fi foarte greu să mai poată negocia favorabil cu conducerea regiei. În situaţia actuală, Virgil Mânz a rămas practic fără nici un sprijin în faţa managerilor regiei.

Cel de al doilea nivel de interpretare al situaţiei e ceva mai nuanţat.

De fapt, o mână de oameni, cerr şi ei o viaţă mai bună. E o aspiraţie cu care nu poţi să nu fii de acord. Salariile angajaţilor de la stat au crescut. Au crescut şi lefurile celor din primărie, ale angajaţilor OTL, nu.

De partea cealaltă avem un primar infelxibil.

Înainte să le spună că va recurge la reduceri de personal, primarul le-a spus greviştilor că sunt liberi să plece, dacă vor. Nu e chiar aşa. Dacă protestatarii ar fi rămas pe poziţii, administraţia OTL ar fi fost pusă în situaţia de a face, urgent, angajări. Ei, de unde scoţi, la Oradea, câteva sute de şoferi, ca să nu mai vorbesc de vatmani?! Tocmai acesta putea să fie avantajul greviştilor, atu-ul pe care n-au ştiut, nu au îndrăznit, să îl fructifice.

Până la urmă, Ilie Bolojan a reacţionat ca un primar. A acţionat cum o cereau „interesele orădenilor”. Misiunea lui e ca oraşul să funcţioneze. Dar, cu orice preţ?

În povestea asta, la un moment dat, orădenii au şi fost introduşi, subtil, în ecuaţie. Prin staţii, pe trotuarele devenite brusc neîncăpătoare, puteai auzi „călători”, înjurându-i pe protestatari. Dacă ar fi fost ei în locul greviştilor, fiecare la locul său de muncă? Un dram de solidaritate le-ar fi prins bine, nu-i aşa? Suntem „dresaţi” să nu ştim sau să nu vrem să ştim nimic despre ce înseamnă să îi ajungă altuia cuţitul la os. Când ni se întâmplă nouă, ne-am dori cu disperare să fim înţeleşi, să avem pe cineva alături. Dar atunci nu ne mai întrebăm unde am fost noi când alţii au avut nevoie de susţinerea noastră.

Până la urmă, şi de data asta, cea care pierde e omenia. Sentimentul acela care ar trebui să fie cea mai pregnantă dintre calităţile noastre. Nu trebuie să fii sindicalist sau capitalist, nici despre a fi liberal sau comunist nu cred că e vorba aici. În faţa ameninţărilor şi a dispreţului, înaintea umilitoarei expresii „Nimeni nu e de neînlocuit”, numai omenia poate avea câştig de cauză. A fi om înseamnă a fi solidar. „Nu putem reuşi decât împreună”, spunea un slogan al anilor ’90, astăzi, din păcate, uitat. „Solidaritatea este cea mai înaltă formă a libertăţii”, scria cândva Ana Blandiana.

Da, cred că, renunţând, revenind la lucru pentru bucata lor de pâine, punând din nou tramvaiele şi autobutzele în mişcare, greviştii au dovedit că sunt oameni. Alţii... Ei n-au nevoie de asta. Ei sunt politicieni de top.