„Iacă parcul ce vi l-am promis!"

Aşa se ţine Ilie Bolojan de cuvânt. Acum ceva vreme, de bună seamă picat într-o pasă romantic-populistă, primarul Oradiei promitea un mega parc de-a lungul străzii Oneştilor. Nicio mirare, între timp s-a răzgândit. Cum banii sunt, pentru el, mai buni decât parcurile, a vândut terenul unui dezvoltator imobiliar. Acum nu va mai fi parc, vor fi blocuri.

Stau şi mă întreb unde sunt vremurile în care vorbeam despre „aurul verde”? Poveşti! Azi numai firfireii cei adevăraţi contează. Faptul că şirul copacilor tocmai puşi la pământ a rezistat până acum e deja o minune. Mă aşteptam ca „masacrul” să se producă atunci când a fost schimbată reţeaua de încălzire. Surpriză! Muncitorii au fost chiar atenţi la şirul de plopi. Dar cât putea să ţină? Au venit alţii... Şi mi i-au ras! Culmea, vorbim de arbori perfect sănătoşi. Atât de sănătoşi încât, ce neobrăzare!, s-au încăpăţânat să  reziste chiar şi unor operaţiuni de toaletare executate cu câţiva ani în urmă.

Mă miră, deşi poate n-ar fi cazul, reacţia AMP. Fiindcă se aflau pe un teren privat, zic ei,  copacii tăiaţi nu se pot bucura de nicio protecţie. Zău aşa?! Deci, judecând prin extensine, pe logica domniilor lor, o pădure privată poate fi tăiată la ras?! Sigur, întotdeauna e mai uşor să găseşti explicaţii, decât să faci ceva. Deci, să înţeleg că APM-ul protejază „mediul” doar dacă e pe „terenul statului”? Penibil!

Ca să revin. În Primărie e „foame de bani”. Banii înseamnă investiţii. Evident, spaţiile verzi nu aduc bani. Din contră, întreţinerea lor mai şi costă. Însă uitaţi, stimabililor, că de existenţa spaţiilor verzi depinde sănătarea acestui oraş şi a locuitorilor săi. Da’ ce vă pasă vouă de asta?! Doar ne-aţi făcut spitale! Deci, nu ne rămâne decât să cheltuim bani (şi voi şi noi) pentru a ne recâştiga sănătatea distrusă de mediul tot mai poluat în care ne siliţi să locuim. Aşa funcţionează economia capitalistă la Oradea?! Banii, tre’ să circule, nu-i aşa?

Administraţia Bolojan este un succes pe termen scurt şi o reală ameninţare pentru următorii ani. N-ar fi rău să pricepeţi asta...

În altă parte a oraşului, un spaţiu verde, recent amenajat şi dar „în vileag” cu surle şi trâmbiţe, a fost făcut una cu pământul pentru a lăsa loc organizării de şantier necesară viitorului pod dedicat Centenarului. Aşa se întâmplă la Oradea, faptele trec pe lângă ţinta reală! Administraţia face spaţii verzi ca să aibă cu ce se lăuda şi ca, apoi, să aibă ce pune la pământ. Scopul relal, creşterea calităţii vieţii, le-a scăpat.

Despre greva de la OTL sau „Cere şi ţi-o vei lua!"

Măcar pentru că, într-o mai mică sau mai mare măsură, ne-a afecat pe toţi, greva de două zile a angajaţilor OTL este un eveniment important, cu o mulţime de implicaţii şi posibile consecinţe pe termen lung.

Cele întâmplate suportă mai multe „niveluri” de lectură.

La o primă privire, este destul de limpede că primarul Ilie Bolojan a câştigat partida. Având de ales între a deveni şomeri şi a continua să pună pe masa familiilor lor aceiaşi pâine, protestatarii s-au întors la lucru.

Acum, nimic nu e sigur în ceea ce-i priveşte. Oferta de 250 de lei în plus la plată, făcută la un moment dat de administraţie, a fost retrasă, cel puţin declarativ, de însuşi primarul Ilie Bolojan.

Mai mult decât atât, nici locurile de muncă ale protestatarilor nu mai sunt sigure. Primarul a anunţat că vor urma semnificative reduceri de personal. La un moment dat, Jandarmeria i-a filmat pe protestatari. A făcut-o oare pentru ca, mai târziu, cineva să-i poată identifica pe liderii acestora?

Una peste alta, în loc să primească ceea ce au cerut, oamenii s-au ales cu ameninţări. De ce? Pentru că, printre altele, şi-au cerut dreptul de a fi plătiţi aşa cum se cuvine pentru zilele lucrate la sfârşit de săptămână sau pentru că vor să poată decide ei dacă muncesc în plus ori ba? Parcă scrie, undeva prin Constituţie, că munca forţată ar fi interzisă...

Care să fie mesajul administraţiei locale, valabil pentru toţi „subordonaţii” primarului? Judecând după ce a spus şi cum s-a comportat, poziţia lui Ilie Bolojan se reflectă foarte bine, zic eu, în expresia golănească: „Cine mişcă, mişcă-n brişcă!”.

Sigur, orice astfel de protest este un joc al nervilor. Primarul a jucat (mai) tare şi a câştigat.  Şoferii şi vatmanii au „clipit” primii.  Şeful sindicatului OTL recunoaşte că, de acum încolo, îi va fi foarte greu să mai poată negocia favorabil cu conducerea regiei. În situaţia actuală, Virgil Mânz a rămas practic fără nici un sprijin în faţa managerilor regiei.

Cel de al doilea nivel de interpretare al situaţiei e ceva mai nuanţat.

De fapt, o mână de oameni, cerr şi ei o viaţă mai bună. E o aspiraţie cu care nu poţi să nu fii de acord. Salariile angajaţilor de la stat au crescut. Au crescut şi lefurile celor din primărie, ale angajaţilor OTL, nu.

De partea cealaltă avem un primar infelxibil.

Înainte să le spună că va recurge la reduceri de personal, primarul le-a spus greviştilor că sunt liberi să plece, dacă vor. Nu e chiar aşa. Dacă protestatarii ar fi rămas pe poziţii, administraţia OTL ar fi fost pusă în situaţia de a face, urgent, angajări. Ei, de unde scoţi, la Oradea, câteva sute de şoferi, ca să nu mai vorbesc de vatmani?! Tocmai acesta putea să fie avantajul greviştilor, atu-ul pe care n-au ştiut, nu au îndrăznit, să îl fructifice.

Până la urmă, Ilie Bolojan a reacţionat ca un primar. A acţionat cum o cereau „interesele orădenilor”. Misiunea lui e ca oraşul să funcţioneze. Dar, cu orice preţ?

În povestea asta, la un moment dat, orădenii au şi fost introduşi, subtil, în ecuaţie. Prin staţii, pe trotuarele devenite brusc neîncăpătoare, puteai auzi „călători”, înjurându-i pe protestatari. Dacă ar fi fost ei în locul greviştilor, fiecare la locul său de muncă? Un dram de solidaritate le-ar fi prins bine, nu-i aşa? Suntem „dresaţi” să nu ştim sau să nu vrem să ştim nimic despre ce înseamnă să îi ajungă altuia cuţitul la os. Când ni se întâmplă nouă, ne-am dori cu disperare să fim înţeleşi, să avem pe cineva alături. Dar atunci nu ne mai întrebăm unde am fost noi când alţii au avut nevoie de susţinerea noastră.

Până la urmă, şi de data asta, cea care pierde e omenia. Sentimentul acela care ar trebui să fie cea mai pregnantă dintre calităţile noastre. Nu trebuie să fii sindicalist sau capitalist, nici despre a fi liberal sau comunist nu cred că e vorba aici. În faţa ameninţărilor şi a dispreţului, înaintea umilitoarei expresii „Nimeni nu e de neînlocuit”, numai omenia poate avea câştig de cauză. A fi om înseamnă a fi solidar. „Nu putem reuşi decât împreună”, spunea un slogan al anilor ’90, astăzi, din păcate, uitat. „Solidaritatea este cea mai înaltă formă a libertăţii”, scria cândva Ana Blandiana.

Da, cred că, renunţând, revenind la lucru pentru bucata lor de pâine, punând din nou tramvaiele şi autobutzele în mişcare, greviştii au dovedit că sunt oameni. Alţii... Ei n-au nevoie de asta. Ei sunt politicieni de top.

100?!

Mă întâlnesc, la colţ de stradă, cu o veche cunoştinţă. Mă ia ca din oală: „Ai auzit, primarul a spus că are o sută de proiecte pentru Oradea, în următorii doi ani?”

Eu, neştiind de unde să-l apuc, ce vederi politice are, ezit. „Păi, asta e bine...”.

„Bine, pe dracu’. De când e ăsta la putere oraşu-i numa’ tranşee şi tot nu se vede nimica în nivelul nostru de trai”, mi-o taie omu’, scurt, şi îmi întoarce spatele. E clar că, din punctul lui de vedere, am picat examenul la administraţie locală.

Rămas cu ochii-n soare, îmi aduc aminte de alte vorbe tari rostite de Ilie Bolojan. Primarul spunea că motoarele dezvoltării sunt oamenii cărora trebuie să le spui „Ho!”, nu să stai după ei cu biciul, pentru a face ceea ce au de făcut. Şi îmi trece prin cap că poate oamenii ăştia, orădenii, au obosit, poate nu ţin pasul cu heirupismul primarului lor, poate s-au săturat de... „bici”. Dar, desigur, nu e el omul care să ţină cont de asta. El merge înainte... „Tot înainte!”

100, zici?!

Păi, ce ne facem dacă, din astea o sută de proiecte, jumătate vor fi precum Ciuerca sau amenajarea aflată în curs pe malul Crişului, mai la vale de primărie? Scumpe, proaste şi  de o utilitate discutabilă. Stahanovismul nu e totul. Poate e timpul ca Oradea să facă saltul calitativ, să treacă, de la muuult, la mai puţin, dar mai bine. Şi, mai ales, să simţim şi noi asta!

Ce-aţi zice de un proiect, hai, două, mult mai simple; Să avem apă caldă şi căldură?! Ar fi ceva, nu-i aşa? Poate la asta se gândea primarul. Dar, sper, că nu va mai dura doi ani.

Apropo. Curios lucru, la Oradea, şi numai la Oradea, Centenarul durează doi ani! Aşa trebuie să fie ca să iasă rotunde socotelile primarului. Doi ani, o sută de proiecte. Clar?

Dar dacă n-a vrut să zică „centenar”? Dacă a vrut să zică „cincinal”. Aşa mai vine pe acasă şi dom’ primar. Da, îl văd capabil să dea gata cincinalul în numai doi ani. „Prietenii ştiu de ce”.

Până atunci să mai observăm că în cele o sută de proiecte de care se face atâta caz este vorba de statui, parcuri, pasaje... Partea cu şcolile e o glumă. Până acum primarul n-a demonstrat decât că ştie să desfiinţeze şcoli, prin comasare. Şi, să fim serioşi, poate spune dumnealui ce vrea. Până la urmă, cine o să i le numere?

Încă ceva. Nu pot să nu observ că, atunci când vorbeşte în public, Ilie Bolojan derapează adesea într-un populism bombastic. Ar trebui să ne facem probleme?

Dac’aţi fi bărbaţi...

Ceea ce se petrece, de un an şi jumătate, la Consiliul Judeţean Bihor întrece penibilul „epocii Bar”, deşi, la vremea aceea nimeni nu credea că aşa ceva este posibil. Un an şi jumătate de activitate sau, dacă vreţi, inactivitate, nu înseamnă decât procese, gherilă politică, blocaj, tentative de mituire... Totul pentru că PNL n-a ştiut să piardă demn, la fel cum coaliţia PSD-ALDE-UDMR nu ştie să „guverneze” aşa cum trebuie. Nu că-i cine ştie ce scuză, când ai puterea nimic nu te scuză, dar „opoziţia constructivă” făcută de liberali n-a prea lăsat-o. În plus, o evidentă lipsă de viziune face să pară că triumviratul de la cârma judeţului merge, pe coate şi pe genunchi, într-o direcţie necunoscută. Poţi număra pe degetele  de la o mână lucrurile bune pe care le-au făcut , la fel cum, pe mâna cealaltă, le poţi socoti toate neghiobiile: festivisme scumpe, salarii, funcţii, maşini...

Acestea şi, mai ales, faptul că nu există, matematic, nicio speranţă că ceva s-ar putea schimba la nivelul deliberativului judeţean mă fac să spun că singura soluţie corectă pentru războiul de 500 de zile e demisia. Consilierii PNL – dacă ar fi bărbaţi – ar demisiona. Că vorba aia: „Boală lungă...”. Grupurile majoritare, dacă ar fi conduse de adevăraţi bărbaţi politici, ar face ele pasul. Până la urmă, cu puţin efort şi oarece abilitate, ar putea să speculeze momentul în favoarea lor.

Într-o democraţie sănătoasă politicienii asta au de făcut. Atunci când nu mai găsesc soluţii, se întorc la popor. Sigur, există riscul ca nici votul să nu dea un răspuns concludent, dar reprezentanţii poporului sunt datori să încerce.

De ce nu se întâmplă asta? Pentru că, şi pentru una şi pentru cealaltă din tabere, pentru fiecare soldat al lor, poziţia e mai importantă decât principiile. Coaliţia zisă majoritară ar putea pierde totul. Aparent, liberalii nu au nimic de pierdut. Atunci de ce nu fac ei pasul? Tocmai aici e „cuiul lui Pepelea”. Dacă ar avea măcar curajul de a juca la cacealma, PSD-ALDE-UDMR ar putea să câştige partida. Dar nu are îndrăzneala să o facă. Pentru ei toţi, nişte oameni politici mărunţi, unica miză e păstrarea funcţiilor.

Dar, chiar şi în aceste condiţii, scrutinul anticipat ar trebui să aibă loc. Cealaltă variantă, mai proastă pentru aşa-zişii deţinători ai puterii, înseamnă încă doi ani şi jumătate de blocaj. Adică timp pierdut, consum nervos inutil, proiecte uitate. Şi, până la urmă, cine garantează că la următoarele alegeri, în termen, poporul va vota altfel?

Cine îşi mai aminteşte de situaţiile în care, în împrejurări cumva asemănătoare, PNŢCD, Tăriceanu, Băsescu au procedat la fel? Au ales să rămână la putere, dar, din alegerea asta, românii n-au avut decât de pierdut. E momentul în care ar trebui să ne aşteptăm ca politicienii care pretind că mor de grija binelui acestui judeţ să făcă ceea ce trebuie să facă. Desigur, nu se va întâmpla aşa. Cum spuneam, şi uni şi ceilalţi se tem. Aşa, ratând ocazia de a dovedi că sunt într-adevăr bărbaţi politici, de fapt, ei ne ratează viitorul. Nu tot, doar în parte, dar este vorba de un timp pe care nu pot să ni-l dea înapoi. Fiecare şedinţă în care, graţie „opoziţiei constructive”, nu se întâmplă nimic înseamnă ore sau zile de întârziere pentru judeţul Bihor. În aces timp, cum, necum, pe la vecini treaba merge. Asta vrem de la ei? Pentru asta i-am ales? Pentru asta iau lefuri, indemnizaţii, premii etc? Uneori să fii decent înseamnă doar să ai curajul de a face ceea ce trebuie.

Oradea asa cum este

În stiul-i deja caracteristic, „pentru că vreau”, primarul Oradiei a pus în ilegalitate magazinele de haine la mâna a doua, casele de amanet, saloanele destinate jocurilor de noroc şi alte mici afaceri care, în opinia lui Ilie Bolojan, dăunează imaginii Corso-ului oradean. Strică e un fel de-a spune... pentru că, tare mă tem, dezastrul abia stă să înceapă.

Ceea ce pare că i-a scăpat intransigentului nostru edil e tocmai imaginea reală a oraşului pe care în administrează. Ne place sau nu, mie unul nu-mi place, dar, până la urmă, asta e Oradea anului 2017. Un oraş cu câţiva oameni foarte bogaţi, în care alte câteva zeci de mii de locuitori lucrează pentru salariul minim pe economie. Un oraş tipic românesc, adică o societate polarizată până la extreme. Centrul oraşului reflectă această realitate. Magazine second-hand şi jocuri de noroc stau uşă în uşă. Sărăcie şi averi pierdute peste noapte, toate la un loc. Restaurante elegante şi case de amanet, una lângă alta. Dai din casă, pe o cină copioasă. Spaţii abandonate şi sedii de bancă. Etc.

Pe termen scurt măsura, adoptată vesel de majoritatea liberală din Consiliul Local, va pune - fără putinţă de tăgadă - pe butuci mai multe afaceri de pe strada Republicii. Consecinţa , diametral opusă faţă de ce şi-a dorit primarul, dar firească, un centru şi mai pustiu şi mai sărac şi mai dezolant. Conform prevederilor noilor reglementări, impozitele pe aceste spaţii care - atenţie - nu produc bani pentru proprietarii lor (!) vor creşte exploziv. Ce va urma? E de aşteptat ca, decât să meargă în pierdere, proprietarii să vândă. Nu poţi să nu te întrebi dacă la mijloc e o abordare nătângă sau interesul vreunui samsar imobiliar?

Da, sunt şi eu de acord, ceva trebuia făcut, dar, cred, calea e cu totul alta. Prosperitatea orădenilor, cultura şi civilizaţia lor sunt argumentele care ar schimba, pe termen lug, în mod real şi profund, faţa oraşului şi a centrului său. Azi, strada Republicii e, până la urmă, exact ceea ce suntem noi. Oricât şi-ar dori primarul, un face-lift, nu va da chip nou oraşului. Poate, mă tem, o falsă identitate. Toată stima pentru efortul de a salva faţadele clădirilor in inima Oradiei! Însă chestiunea ocupării centrului nu ţine doar de „faţadă”.

Mi-e greu să pricep cum se poate ca un „liberal” să adopte o astfel de măsură?! Mi-e şi mai greu să nu observ că acest „pachet” vine, iar!, numai cu constrângeri şi fără nici un fel de suţinere reală pentru comercianţi, cei de care depinde, în ultimă instanţă, viitorul străzii Republicii. Sigur, nu e prima dată când, în esenţa lor, deciziile primarului liberal nu au nicio legătură cu ideologia politică pe care pretinde că o reprezintă.

Dar, până la urmă, nu dubiile mele sunt importante şi nici măcar filosofia politică a domnului primar, important e ce se va întâmpla cu centrul Oradiei. Eu mi-aş dori din suflet ca acest nou experiment să aibă rezultate mai inspirate decât precedentul din Piaţa Unirii.