... pentru mediu. eventual şi un remediu.
campania electorală bate la uşă. candidaţii sunt mai dornici ca oricând sa îşi prindă la butonieră tot soiul de premii. fiecare "patalama" e un bun prilej de a ieşi în lume, de a sări în ochii alegătorilor. aud ca şi primarul Ilie Bolojan ar fi fost propus pentru un "premiu de excelenţă", în domeniul asistenţei sociale. am rezerve, dar, mă rog... cel mai amuzant ar fi să încaseze încă un premiu ca acela cu "Capitala Verde". pentru că iată ce se mai întâmplă prin oraşul nostru:
de copacii căzuţi în apele Crişului Repede nu se ocupă nimeni.
dar, doi paşi mai încolo, sunt tăiaţi alţii, care au fost sănătoşi bine mersi.
sigur, au să spună unii de la Primărie că era putred. da! se vede foarte bine cât era de stricat, în cioatele care au fost abandonate la malul apei. apoi te miri că vine Garda şi amendează municipalitatea fiindcă "nu a valorificat corespunzător materialul lemnos rezultat din tăieri". ce-ar fi să vina, măcar din când în când, şi Garda cealalltă (ecologică) să-i amendeze pentru că taie ca bezmeticii? şi să vină Apele Romane sa le rupă chitanţă că au lăsat cioatele în albie.
aşa se întâmplă când "prestatorul", alias RER, are normă la tăiat. nu contează ce, doar cât!
vineri, 19 februarie 2016
luni, 8 februarie 2016
"Calvaria" Ciupercii
sau reportaj în umbra spânzurătorilor
Pe vremea sa, Petru
Flip voia să ridice pe dealul Ciuperca, cel mai înalt punct al Oradiei, un
monument reprezentativ pentru oraşul de pe Crişul Repede. Azi, după o „operaţie
estetică” de un estetic cel puţin discutabil, marca Ilie Bolojan, se poate
spune că zona, denumită pompos, „Grădina Publică Dealul Ciuperca” este cu
adevărat reprezentativă pentru modul în care sunt gândite şi puse în operă
proiectele noii administraţii. Cu alte cuvinte, Ciuperca a este acum:
O nouă ctitorie a regimului Ilie
N-am avut ce face!
Mi-a trebuit mie să merg să văd cum arată locul, taman în prima zi primăvăratică
a lui 2016. Pe deal, ca la mall.
Îmi imaginez că
riveranii singurului drum de acces sunt acum cel puţin la fel de fericiţi
precum câinii lor care, înnebuniţi de trafic, latră într-una la trecători.
Troturarele străzii Graurilor sunt, categoric, subdimensionate. Carosabilul la
fel! Maşinile care coboară sunt constrânse să tragă pe dreapta, pentru a face
loc celor în urcare. Asta numai dacă au noroc şi găsesc câte un loc liber
printre autoturismele deja parcate cât e panta de lungă, pe ambele margini ale
drumului. Prinşi între maşinile parcate, cele aflate în urcare şi alea care
coboară, pietonii se strecoară pe unde pot. Drumul până la Ciuperca te obligă
să îţi aminteşti că, odinioară, locul se numea Dealul Calvariei. În mod
evident, se impune realizarea de noi investiţii în zonă. Sunt necesare: cel
puţin încă un drum de acces şi o parcare, în pupu’ dealului! (Ştie dom’ primar
cin’ o să le facă, fiindcă ăla e singurul pe care îl... ştie!) E, încă o dată
clar, înainte să fie a orădenilor, Oradea este a şoferilor.
Cazemata
Cum spuneam, în locul
„monumentului reprezentativ”, pe dealu’ Ciupercii s-a construit o cazemată.
Să-mi fie iertată comparaţia dar localul cel nou, înfipt în coasta pantei,
tocmai aşa arată. În plus, ce vede călătorul, noaptea, sus pe deal, deasupra
oraşului, în locul unde ar fi trebuit să crească monumentul cu valoare de
simbol pentru aceste locuri şi oamenii lor? Două linii luminoase paralele.
Curat simbol, coane Ilie! Cum s-ar spune, viziunea matale şi spiritul Oradiei
nu se vor întâlni niciodată.
Ceva tot se
potriveşte acolo! Noile corpuri de iluminat completează de minune aerul marţial
al locului fiindcă seamănă teribil cu nişte spânzurători. I s-ar putea spune
„Dealu’ Furcilor”... dar nu se poate, fiindcă seamănă mai bine, de-a dreptul teribil
de bine, cu Piaţa Unirii.
Gambioanele umplute cu piatră, care formează pereţii
de sprijin ai trotuarelor, sunt „legate în sârme”. O soluţie foarte „plăcută”
ochiului, tradiţională am putea spune, care face ca zidurile de sprijin să pară
adevărate redute. Mişto! Oare v-aţi gândit mult?
Valea!
În „oaza de linişte”
duduie claxoane şi motoare de motocicletă turate la limita exploziei. De sus,
dar mai ales de jos, de pe noul drumul expres... (Altă filă de poveste!)
Trotuarele sunt
strâmte, prea strâmte pentru puhoiul de oameni ieşiţi, cum spuneam, în prima zi
de primăvară să vadă „minunea”. Parcul e aglomerat ca un hypermarket, doar că nu
poţi cumpăra nimic. „Cazemata” nu s-a deschis încă, însă, platforma ei geme de
oameni. O să fie lux când, adăstând acolo pentru o bere ori o îngheţată, au să
se frece de tine toţi „turiştii” dornici să admire peisajul.
Măcar iarba e
verde, chiar dacă, pe ici pe colo gazonul, plantat în rulouri, a început să o
ia la vale odată cu dealul. Nici cascada, despre care spuneau că va avea o „cădere
de 12 metri” şi în realitate nu e decât o pişătoare prost amplasată chiar sub
terasa restaurantului, nu pare mai bine înfiptă. Imitaţia ieftină de piatră nu
vrea să facă priză la solul ctitoriei. Între ea şi pâmântul pe care ar trebui
să se aşeze s-a şi căscat deja loc cât să bagi un pumn de bărbat. Aşadar,
deocamdată căderea-i „doar” de vreo şase centimetri şi asta în condiţiile în
care Niagara de pe dealu’ Ciupercii e seacă. Deşi, până la 12 metri mai e mult,
la halul în care s-a lucrat, ne putem aştepta să se întâmple şi asta!
Băncile sunt puţine
şi, câte sunt, au fost amplasate mai jos de jumătatea dealului, adică invers
decât ar trebui. N-ar fi normal ca locurile de odihnă şi de cotemplare să fie
sus, unde ajunge omul obosit şi de unde panorama e mai generoasă? La orizont,
CET-ul cel vechi fumegă ca un vulcan de nestins. Respiraţi!
Senzaţii tari
Dalele troturarului
au şi început să se mişte. În părţile mai adânci ale topoganelor pentru copii
bălteşte apa ploilor din zilele trecute. Din toţi copacii parcului de altădată
doar trei au scăpat. În rest, „parcul” e plin de beţe, care vor deveni arbori în
puterea cuvântului când... noi vom fi pământ.
De la mijloc în jos
dealul e sterp. De chivernisiţi ce sunt, nu le-au mai ajuns banii pentru covorul
de iarbă aşa că au pus seminţe! Imaginea e dezolantă. Cum jumătate din deal e
numai pâmânt, totul pare neterminat. Mai mult, la intrarea din strada Olteniei,
chiar în dreptul porţii, nu e nici asfalt, nu sunt nici dale, e doar trotuarul
scobit de picamăre până la stratul de beton.
Un pas înapoi! Pasarela
care traversează calea ferată şi drumul expres e la fel de largă ca şi
trotuarele din parc. Trei oameni, umăr lângă umăr, de abia pot trece. Mai mult,
fiindcă structura nu e podită pe toată lăţimea ei, babele-s luate cu leşin,
când văd hăul de sub picioarele lor. Dincolo de a fi devenit locul de senzaţii
tari al parcului, pe pasarelă pot fi văzute reacţii bizare. Cei mai slabi de
înger merg încolonaţi pe partea podită şi, când două coloane se întâlnesc faţă
în faţă, au loc, ca şi în vârful dealului, adevărate ambuteiaje. Cine să facă
pasul în lături?!
Una peste alta, noul
parc al Oradiei dezvăluie o imagine de lucru neterminat, treabă prost gândită
şi muncă făcută de mântuială. Tot ceea ce e, atâta cât e, este artificial şi
instabil. Cum promitea cineva: „Lucru bine făcut”. Pe dracu!
marți, 2 februarie 2016
Coloana rupta
O poveste despre (în)frângerea
spiritului civic
Rândurile ce urmează
descriu o experienţă amară. Statul, atunci când aceia care îl reprezintă nu au
depăşit încă mentalitatea vătafilor de moşie, devine – dintr-un instrument al
cetăţenilor – o maşinărie infernală, o sculă de frânt coloane vertebrale, dacă
vreţi, un pat al lui Procust.
Am un prieten, sper
că-l mai am!, care s-ar fi bătut pentru fiecare copac al Oradiei. A luptat cu
„sistemul” şi a reuşit să scape câţiva. Din păcate, în multe cazuri, el, ca şi
noi ceilalţi cărora ne mai pasă, n-a putut decât să constate că, unul după altul,
copacii frumoşi ai oraşului nostru dispar fără urmă.
Pentru fiecare arbore
tăiat, Vali era în stare să cheme presa, să depună plângeri la Mediu, la Gardă, la
Prefectură, la DNA! Nimeni nu l-a înţeles sau, cel puţin, nimeni nu a vrut să
îl ajute. Nu ştiu dacă tăierea copacilor din Oradea e o afacere, pornirea
nebună a „cuiva” sau, pur şi simplu, toate astea se întâmplă fiindcă sunt prea
puţini cei cărora le pasă de "Oradea verde". Şi câtă disperare era în tot ce făcea...
Văd că ecologistul
nostru a fost redus la tăcere. Sistemul te ignoră, te ridiculizează şi, mai
ales, îţi sădeşte în suflet sentimentul că tot ceea ce faci e în zadar, că nu
are rost să te pui împotriva lui, că nu poţi să-l învingi. E clar, de unul singur, nu
te poţi bate nici măcar uriaşul cu picioare de lut!
Ştiu că, dacă s-a dat
bătut, Vali a făcut-o pentru că se simţea tot mai singur. De fapt aşa şi pare că este.
Ultimul ecologist, pe cea din urmă redută.
Am şi eu aici partea
mea de vină. La fel ca şi voi! Eu sunt vinovat că n-am putut să fac mai mult
pentru a-l ajuta. Recunosc, uneori mă agasa. Nu am găsit întotdeauna timpul şi
dispoziţia necesare pentru a mă alătura revoltei sale. Asta cu atât mai mult cu
cât supărarea lui era şi a mea, la fel cum neputinţele lui, mărturisesc, sunt
şi ale mele. Doar că el a făcut mult mai mult, infinit mai mult, decât mine.
Jos pălăria!
Ştiţi sentimentul
acela de spaimă lipsită de orice raţiune, când parcă ai impresia că ceva rău
s-a întâmplat? Asta mă macină acum în legătură cu Vali. În Oradea se taie cel
puţin un copac în fiecare zi. Şi el n-a mai sunat demult. Oare a reunţat? Oare,
aşa cum spunea, a plecat din ţară? Oare chiar l-au (în)frânt? Sper să nu fie
aşa... Societatea are nevoie de astfel de „nebuni” în viaţă, în rândurile ei,
în agora! Cu fiecare astfel de om, care renunţă, lumea pierde câte o secundă din
viitorul ei. Poate că viitorul lumii în care trăim nu ne interesează. Generaţia
„spontanee” nu are legături nici cu trecutul, nici cu viitorul
luni, 1 februarie 2016
Defilare - în Piaţa Unirii
M-a
pus dracu’ să trec, la ceas de seară târzie, prin Piaţa Unirii. Dezolant.
Lumina-i puţină sau prost instalaltă, peste pavajul proaspăt pus sunt bălţi şi
copacii, ca şi lui Pristanda, nu-mi ieşeau nicicum la numărătoare. Când a tăiat,
fără autorizaţie, cei 9 stejari, primarul Ilie Bolojan a spus – verificaţi dacă
nu mă credeţi pe cuvânt – că vor fi plantaţi alţii. Fix 137! Socotind eu că s-a
terminat „sezonul” plantărilor în Piaţa Unirii, m-am apucat să număr. Nici
vorbă! Poate, dacă o fi să punem la socoteală şi fiecare fir din fiecare
tufă... iese.
Ce
ziceţi, destule motive să mă întristez?
Dar,
cum mergeam eu aşa, pe mijlocul pieţei, dinspre strada Avram Iancu, către pod,
m-am înveselit brusc. Am descoperit că genialul proiect i-a furat locului
caracterul de spaţiu ceremonial. Cu alte cuvinte, platoul din faţa statuii lui
Mihai Viteazul nu mai este propice desfăşurării manifestărilor oficiale. Pe
lângă faptul că locul e înclinat, vă puteţi imagina garda militară bătând pas
de defilare, cu cântec, drept către staţia ca o cutie de conservă?!
Refrenul
din cătănie: „Mândră ţară, tânăr colţ de rai...”, cu parafraza „Noi mărşăluim
spre staţia de tramvai”. M-a însoţit şi m-a înveselit până acasă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)