vineri, 19 februarie 2016

un premiu...

... pentru mediu. eventual şi un remediu.

campania electorală bate la uşă. candidaţii sunt mai dornici ca oricând sa îşi prindă la butonieră tot soiul de premii. fiecare "patalama" e un bun prilej de a ieşi în lume, de a sări în ochii alegătorilor. aud ca şi primarul Ilie Bolojan ar fi fost propus pentru un "premiu de excelenţă", în domeniul asistenţei sociale. am rezerve, dar, mă rog... cel mai amuzant ar fi să încaseze încă un premiu ca acela cu "Capitala Verde". pentru că iată ce se mai întâmplă prin oraşul nostru:

de copacii căzuţi în apele Crişului Repede nu se ocupă nimeni.






dar, doi paşi mai încolo, sunt tăiaţi alţii, care au fost sănătoşi bine mersi.





sigur, au să spună unii de la Primărie că era putred. da! se vede foarte bine cât era de stricat, în cioatele care au fost abandonate la malul apei. apoi te miri că vine Garda şi amendează municipalitatea fiindcă "nu a valorificat corespunzător materialul lemnos rezultat din tăieri". ce-ar fi să vina, măcar din când în când, şi Garda cealalltă (ecologică) să-i amendeze pentru că taie ca bezmeticii? şi să vină Apele Romane sa le rupă chitanţă că au lăsat cioatele în albie.


aşa se întâmplă când "prestatorul", alias RER, are normă la tăiat. nu contează ce, doar cât!

luni, 8 februarie 2016

"Calvaria" Ciupercii

sau reportaj în umbra spânzurătorilor



Pe vremea sa, Petru Flip voia să ridice pe dealul Ciuperca, cel mai înalt punct al Oradiei, un monument reprezentativ pentru oraşul de pe Crişul Repede. Azi, după o „operaţie estetică” de un estetic cel puţin discutabil, marca Ilie Bolojan, se poate spune că zona, denumită pompos, „Grădina Publică Dealul Ciuperca” este cu adevărat reprezentativă pentru modul în care sunt gândite şi puse în operă proiectele noii administraţii. Cu alte cuvinte, Ciuperca a este acum:

O nouă ctitorie a regimului Ilie
N-am avut ce face! Mi-a trebuit mie să merg să văd cum arată locul, taman în prima zi primăvăratică a lui 2016. Pe deal, ca la mall.
Îmi imaginez că riveranii singurului drum de acces sunt acum cel puţin la fel de fericiţi precum câinii lor care, înnebuniţi de trafic, latră într-una la trecători. Troturarele străzii Graurilor sunt, categoric, subdimensionate. Carosabilul la fel! Maşinile care coboară sunt constrânse să tragă pe dreapta, pentru a face loc celor în urcare. Asta numai dacă au noroc şi găsesc câte un loc liber printre autoturismele deja parcate cât e panta de lungă, pe ambele margini ale drumului. Prinşi între maşinile parcate, cele aflate în urcare şi alea care coboară, pietonii se strecoară pe unde pot. Drumul până la Ciuperca te obligă să îţi aminteşti că, odinioară, locul se numea Dealul Calvariei. În mod evident, se impune realizarea de noi investiţii în zonă. Sunt necesare: cel puţin încă un drum de acces şi o parcare, în pupu’ dealului! (Ştie dom’ primar cin’ o să le facă, fiindcă ăla e singurul pe care îl... ştie!) E, încă o dată clar, înainte să fie a orădenilor, Oradea este a şoferilor.

Cazemata
Cum spuneam, în locul „monumentului reprezentativ”, pe dealu’ Ciupercii s-a construit o cazemată. Să-mi fie iertată comparaţia dar localul cel nou, înfipt în coasta pantei, tocmai aşa arată. În plus, ce vede călătorul, noaptea, sus pe deal, deasupra oraşului, în locul unde ar fi trebuit să crească monumentul cu valoare de simbol pentru aceste locuri şi oamenii lor? Două linii luminoase paralele. Curat simbol, coane Ilie! Cum s-ar spune, viziunea matale şi spiritul Oradiei nu se vor întâlni niciodată.



Ceva tot se potriveşte acolo! Noile corpuri de iluminat completează de minune aerul marţial al locului fiindcă seamănă teribil cu nişte spânzurători. I s-ar putea spune „Dealu’ Furcilor”... dar nu se poate, fiindcă seamănă mai bine, de-a dreptul teribil de bine, cu Piaţa Unirii.



Gambioanele umplute cu piatră, care formează pereţii de sprijin ai trotuarelor, sunt „legate în sârme”. O soluţie foarte „plăcută” ochiului, tradiţională am putea spune, care face ca zidurile de sprijin să pară adevărate redute. Mişto! Oare v-aţi gândit mult?

Valea!
În „oaza de linişte” duduie claxoane şi motoare de motocicletă turate la limita exploziei. De sus, dar mai ales de jos, de pe noul drumul expres... (Altă filă de poveste!)
Trotuarele sunt strâmte, prea strâmte pentru puhoiul de oameni ieşiţi, cum spuneam, în prima zi de primăvară să vadă „minunea”. Parcul e aglomerat ca un hypermarket, doar că nu poţi cumpăra nimic. „Cazemata” nu s-a deschis încă, însă, platforma ei geme de oameni. O să fie lux când, adăstând acolo pentru o bere ori o îngheţată, au să se frece de tine toţi „turiştii” dornici să admire peisajul.

Măcar iarba e verde, chiar dacă, pe ici pe colo gazonul, plantat în rulouri, a început să o ia la vale odată cu dealul. Nici cascada, despre care spuneau că va avea o „cădere de 12 metri” şi în realitate nu e decât o pişătoare prost amplasată chiar sub terasa restaurantului, nu pare mai bine înfiptă. Imitaţia ieftină de piatră nu vrea să facă priză la solul ctitoriei. Între ea şi pâmântul pe care ar trebui să se aşeze s-a şi căscat deja loc cât să bagi un pumn de bărbat. Aşadar, deocamdată căderea-i „doar” de vreo şase centimetri şi asta în condiţiile în care Niagara de pe dealu’ Ciupercii e seacă. Deşi, până la 12 metri mai e mult, la halul în care s-a lucrat, ne putem aştepta să se întâmple şi asta!



Băncile sunt puţine şi, câte sunt, au fost amplasate mai jos de jumătatea dealului, adică invers decât ar trebui. N-ar fi normal ca locurile de odihnă şi de cotemplare să fie sus, unde ajunge omul obosit şi de unde panorama e mai generoasă? La orizont, CET-ul cel vechi fumegă ca un vulcan de nestins. Respiraţi!

Senzaţii tari
Dalele troturarului au şi început să se mişte. În părţile mai adânci ale topoganelor pentru copii bălteşte apa ploilor din zilele trecute. Din toţi copacii parcului de altădată doar trei au scăpat. În rest, „parcul” e plin de beţe, care vor deveni arbori în puterea cuvântului când... noi vom fi pământ.
De la mijloc în jos dealul e sterp. De chivernisiţi ce sunt, nu le-au mai ajuns banii pentru covorul de iarbă aşa că au pus seminţe! Imaginea e dezolantă. Cum jumătate din deal e numai pâmânt, totul pare neterminat. Mai mult, la intrarea din strada Olteniei, chiar în dreptul porţii, nu e nici asfalt, nu sunt nici dale, e doar trotuarul scobit de picamăre până la stratul de beton.



Un pas înapoi! Pasarela care traversează calea ferată şi drumul expres e la fel de largă ca şi trotuarele din parc. Trei oameni, umăr lângă umăr, de abia pot trece. Mai mult, fiindcă structura nu e podită pe toată lăţimea ei, babele-s luate cu leşin, când văd hăul de sub picioarele lor. Dincolo de a fi devenit locul de senzaţii tari al parcului, pe pasarelă pot fi văzute reacţii bizare. Cei mai slabi de înger merg încolonaţi pe partea podită şi, când două coloane se întâlnesc faţă în faţă, au loc, ca şi în vârful dealului, adevărate ambuteiaje. Cine să facă pasul în lături?!



Una peste alta, noul parc al Oradiei dezvăluie o imagine de lucru neterminat, treabă prost gândită şi muncă făcută de mântuială. Tot ceea ce e, atâta cât e, este artificial şi instabil. Cum promitea cineva: „Lucru bine făcut”. Pe dracu!

marți, 2 februarie 2016

Coloana rupta



O poveste despre (în)frângerea spiritului civic

Rândurile ce urmează descriu o experienţă amară. Statul, atunci când aceia care îl reprezintă nu au depăşit încă mentalitatea vătafilor de moşie, devine – dintr-un instrument al cetăţenilor – o maşinărie infernală, o sculă de frânt coloane vertebrale, dacă vreţi, un pat al lui Procust.

Am un prieten, sper că-l mai am!, care s-ar fi bătut pentru fiecare copac al Oradiei. A luptat cu „sistemul” şi a reuşit să scape câţiva. Din păcate, în multe cazuri, el, ca şi noi ceilalţi cărora ne mai pasă, n-a putut decât să constate că, unul după altul, copacii frumoşi ai oraşului nostru dispar fără urmă.

Pentru fiecare arbore tăiat, Vali era în stare să cheme presa, să depună plângeri la Mediu, la Gardă, la Prefectură, la DNA! Nimeni nu l-a înţeles sau, cel puţin, nimeni nu a vrut să îl ajute. Nu ştiu dacă tăierea copacilor din Oradea e o afacere, pornirea nebună a „cuiva” sau, pur şi simplu, toate astea se întâmplă fiindcă sunt prea puţini cei cărora le pasă de "Oradea verde". Şi câtă disperare era în tot ce făcea...

Văd că ecologistul nostru a fost redus la tăcere. Sistemul te ignoră, te ridiculizează şi, mai ales, îţi sădeşte în suflet sentimentul că tot ceea ce faci e în zadar, că nu are rost să te pui împotriva lui, că nu poţi să-l învingi. E clar, de unul singur, nu te poţi bate nici măcar uriaşul cu picioare de lut!

Ştiu că, dacă s-a dat bătut, Vali a făcut-o pentru că se simţea tot mai singur. De fapt aşa şi pare că este. Ultimul ecologist, pe cea din urmă redută.

Am şi eu aici partea mea de vină. La fel ca şi voi! Eu sunt vinovat că n-am putut să fac mai mult pentru a-l ajuta. Recunosc, uneori mă agasa. Nu am găsit întotdeauna timpul şi dispoziţia necesare pentru a mă alătura revoltei sale. Asta cu atât mai mult cu cât supărarea lui era şi a mea, la fel cum neputinţele lui, mărturisesc, sunt şi ale mele. Doar că el a făcut mult mai mult, infinit mai mult, decât mine. Jos pălăria!

Ştiţi sentimentul acela de spaimă lipsită de orice raţiune, când parcă ai impresia că ceva rău s-a întâmplat? Asta mă macină acum în legătură cu Vali. În Oradea se taie cel puţin un copac în fiecare zi. Şi el n-a mai sunat demult. Oare a reunţat? Oare, aşa cum spunea, a plecat din ţară? Oare chiar l-au (în)frânt? Sper să nu fie aşa... Societatea are nevoie de astfel de „nebuni” în viaţă, în rândurile ei, în agora! Cu fiecare astfel de om, care renunţă, lumea pierde câte o secundă din viitorul ei. Poate că viitorul lumii în care trăim nu ne interesează. Generaţia „spontanee” nu are legături nici cu trecutul, nici cu viitorul

luni, 1 februarie 2016

Defilare - în Piaţa Unirii




M-a pus dracu’ să trec, la ceas de seară târzie, prin Piaţa Unirii. Dezolant. Lumina-i puţină sau prost instalaltă, peste pavajul proaspăt pus sunt bălţi şi copacii, ca şi lui Pristanda, nu-mi ieşeau nicicum la numărătoare. Când a tăiat, fără autorizaţie, cei 9 stejari, primarul Ilie Bolojan a spus – verificaţi dacă nu mă credeţi pe cuvânt – că vor fi plantaţi alţii. Fix 137! Socotind eu că s-a terminat „sezonul” plantărilor în Piaţa Unirii, m-am apucat să număr. Nici vorbă! Poate, dacă o fi să punem la socoteală şi fiecare fir din fiecare tufă... iese.

Ce ziceţi, destule motive să mă întristez?

Dar, cum mergeam eu aşa, pe mijlocul pieţei, dinspre strada Avram Iancu, către pod, m-am înveselit brusc. Am descoperit că genialul proiect i-a furat locului caracterul de spaţiu ceremonial. Cu alte cuvinte, platoul din faţa statuii lui Mihai Viteazul nu mai este propice desfăşurării manifestărilor oficiale. Pe lângă faptul că locul e înclinat, vă puteţi imagina garda militară bătând pas de defilare, cu cântec, drept către staţia ca o cutie de conservă?!

Refrenul din cătănie: „Mândră ţară, tânăr colţ de rai...”, cu parafraza „Noi mărşăluim spre staţia de tramvai”. M-a însoţit şi m-a înveselit până acasă.