marți, 6 decembrie 2016

Eterna intrebare

Nu ştiu, zău că nu!, cât de „eternă şi fascinantă” e România, dar sunt tot mai convins de faptul că întrebarea cetăţeanului turmentat ne va urmări de-a lungul veacurilor. Ca să mă exprim ca şi în „comentarii”, geniul lui Caragiale a surprins ca nimeni altul eterna dilemă electorală a alegătorului român. Chiar aşa, „eu cu cine votez?”.

Campania electorală e pe sfârşite. Ce cu ea, ce fără... Chiar, aţi băgat de seamă că a fost campanie electorală? Puteţi spune cu mâna pe inimă – activiştii se exclud – că aţi făcut în acest interval fie şi cel mai mic demers care poate fi considerat politic? Gestul de a cumpăra o pâine, vorba lui Cioran, sau înjuratul politicienilor nu se pun.

Cred că la emisiunile de campanie nu se uită nici dracu’. Dacă nu bat câmpii, oamenii noştri politici nu ştiu decât să se „combată”. Şi, Doamne, cât de jos şi de departe, mult prea departe, a ajuns acest mod de a combate! Am văzut, în acest interval de circa 30 de zile, câteva momente care – dacă aş fi avut ghinionul de a mă afla în respectivul studio de televiziune – m-ar fi făcut să roşesc. Una peste alta, campania televizată e „moartea pasiunii”. Dacă ar dura un an, ar creşte natalitatea. Sau alcoolismul...

Propaganda din presă provoacă indigestie. Materiale electorale anoste. Campanie camuflată. Manipulare proastă, dar la scară cât se poate de mare. Am senzaţia că „marea” miză a alegerilor parlamentare din 2017 n-a fost aceea de a convinge cetăţeanul că un partid sau altul are soluţiile necesare pentru România, ci cum fac PSD sau PNL un guvern la limita sau chiar dincolo de litera legii.

Poate aţi observat, poate nu, programele politice nu mai contează. Stânga ne potopeşte cu promisiuni. Ce bine o să fie! Însă, vorba unui amic, nu se ştie când. În lipsă de ceva mai bun, dreapta ne-a oferit un premier de-a gata; rodat, ambalat, adjudecat. Păcat că nici el nu ştie dacă „votează” cu PNL sau cu USR, ori, după cum tocmai a declarat, cu amândouă. Fapt este că, acolo unde sunt programe, (dar unde sunt?) nu le cred nici ăia de le-au pus pe hârtie. În ceea ce-i priveşte pe candidaţi, probabil cel puţin jumătate dintre aceştia nici nu le-au citit. Deci, despre ce vorbim aici?

Sloganuri. Cruntă pană de idei. Vă mai amintiţi probabil că, la început de campanie, PNL şi PSD săreau cu aceeaşi lozincă. Că, vorba aia, PNL şi PSD „aceeaşi mizerie”. Poftim de „îndrăzneşte să mai crezi”...! Atunci cu cine să votezi? Singura lozincă demnă de atenţie e cea a USR. „Acum ai cu cine...”. Perfect! Dar, când „cine” e un bărbos cât uşa, eu unul încep să mă cam tem. Dintre sute de afişe, cel mai sincer mi s-a părut unul al liberalilor. „Votează PNL”. Simplu, nu? Atâta le poate capul, atâta fac. Am o problemă şi cu afişele UDMR. Într-o traducere liberă, pe unul dintre ele scrie: „Ardealul. Viitorul”. După mintea mea, corect ar fi: „Ardealul, viitorul”, dar, poate, la ei, în limba maghiară, e altfel.

Reşapaţi, veleitari translucizi, câteva victime inocente deja mânjite fără să ştie... Aţi ghicit! E vorba de candidaţi. Cel mai ineficient parlament a fost cel din mandatul 2012 – 2016 şi jumătate dintre aleşi mai vor o tură. Ciclu după ciclu e tot mai rău. Dar vestea bună e că următorul legislativ are şansa de a dovedi că poate fi şi mai rău.

Când vorbesc despre votul uninominal, candidaţii de azi scrâşnesc din dinţi de parcă ar înjura de mamă. Nu le-a plăcut sistemul. Astă, nou, de fapt vechi, e mai bun. Pe liste se ascund toate nulităţile. Da, uninominalul a dus în parlament tot soiul de panarame politice. Credeţi cumva că lista face altceva? Vă spun eu, vă înşelaţi! Diferenţa e că „uninominalii” cam jucau în frâu şi, la centru, chestia asta era văzută prost. Crudul adevăr e că n-ai cu cine. Şi, vorba aia, de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere.

Pentru a doua oară, după ce am refuzat să aleg între comunistul Iliescu şi nebunul Vadim, mă gândesc serios să nu mă duc la vot. Poţi vota, dar n-ai ce alege! Măcar candidaţii independenţi ar trebui să fie pe o listă unică, naţională. Aşa l-aş putea vota, cu inima împăcată, pe Toader Paleologu. Cred că e singurul candidat în legătură cu care, dacă l-aş alege, n-aş avea impresia că mi-a fost smuls, furat, votul.

Mai am două – trei zile să mă gândesc. Sunt hotărât să mă duc la urne. Nu ştiu pe cine să aleg. Să văd... Poate o clipă de inspiraţie o să-mi rezolve dilema. Or fi având şi politicienii Dumnezeul lor. Fiecare partid cu al lui? Mă gândesc că cetăţeanul turmentat avea şi el aceeaşi problemă. Chestia naibii! Nici „afumat” să nu ştii pe cine ai de votat?!




luni, 5 decembrie 2016

Petiţiune sau dilema rece

„Ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră...”, vorba unui personaj care, fiind în viaţă, e deja istorie, mă alătur şi eu criticilor formulate de „Coaliţia Rogerius” cu privire la faptul că pe banii noştri, şi nu puţini, tremurăm la domiciliul.

Ca atare, aş formula următoarea PETIŢIUNE:

Stimate domnule primar,
Dacă vă dau 10% din salariul meu lunar pentru a achita cheltuielile de întreţinere, pretenţia mea de a beneficia, într-un mod decent, de confort termic şi de apă caldă acolo unde locuiesc este chiar atât de deplasată?!

Vă invit pe toţi cei care consideraţi că plătiţi cât nu face pentru căldura care nu mai vine, să răspândim acesată petiţie. Puteţi completa, după caz, fiecare, suma pe care o plătiţi lunar pentru cheltuielile de întreţinere.

 Citeşte şi dă mai departe! Să vedem dacă contează!


joi, 24 noiembrie 2016

O ruşine cât ţara!

Şoc! Administraţia Bolojan, aceeaşi care l-a trimis pe Gojdu la ştrand, în Ioşia, pesemne pentru a-şi trata reumatismul (căci nici unei statui nu-i poate fi uşor să stea în vânt şi-n ploaie atâţia ani), a scos sărbătoarea de 1 Decembrie din Piaţa Unirii! Mai mult, anul acesta, evenimentele se vor desfăşura în trei locuri: parada în Centrul Civic, ceremoniile la Statuia Ostaşului Român (ex-sovietic) şi "masa din marmită" pe platoul Casei de Cultură.

Trebuie - musai! - să fii foarte, foarte, prost ca să nu bagi seama că, în lipsa unui monument dedicat Întregitorului, Regele Ferdinand I, locul unde poţi cinsti aşa cum se cuvine Ziua Naţională, în Oradea, nu poate fi altul decât Piaţa Unirii, acolo unde se află şi statuia lui Mihai Viteazul, primul unificator de ţară. Trebuie o doză mare de incultură ca să îţi treacă prin cap să omagiezi Unirea la monumentul care, până mai ieri, glorifica Armata Sovietică "eliberatoare". Asta e o flagrantă nepotrivire de timp şi de spaţiu. Faptul de a fi ajuns ştab, fie şi prin voinţa alegătorului, nu te face nici mai bun, nici mai educat. Şi, iată, acum se vede că pentru a conduce o comunitate e nevoie de ceva bun simţ şi de o brumă de educaţie.

E clar că ceremoniile oficiale şi defilarea nu pot fi organizate ocolind caruselul sau pe patinoarul gata instalate în Piaţa Unirii. Dar, tot nu pot să nu mă întreb dacă decizia asta penibilă e o răzbunare a primarului Bolojan, care aşa cum se ştie a vrut chiar să-l "mute" pe domnitor într-un fost cimitir, sau o uriaşă gafă de protocol?

Eu nu aş pune semnul egal între Sărbătoarea Crăciunului şi blâciul tradiţional, dedicat evenimentelor de la sfârşit de an. Şi tocmai ăsta e motivul pentru care ţin să subliniez că Ziua Naţională impune mai mult respect şi mai multă atenţie din partea autorităţilor. Mă şi mir că prefectul nostru, a toate veghetor, Claudiu Pop, nu are nimic de zis despre ruşinea asta!

Este cât se poate de evident că Târgul de Crăciun trebuia organizat, ca şi anul trecut, în Cetate. Atunci a fost o incontestabilă reuşită. Monumentul a asigurat o atmosferă de feerică sărbătoare evenimentului. În Piaţa Unirii trebuia "Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului". Doar că în capul administraţiei e e haos, lipsesc viziunea şi coerenţa. Se vede, din ce în ce mai limpede, că lucrurile sunt făcute ca să fie făcute, "să nu pierdem banii", cum obişnuia să spună domnul primar.

Degeaba aducem din trecut simboluri, dacă nu ştim să le respectăm aşa cum se cuvine. Degeaba mergem la manifestări pentru că dă bine, trebuie, sau fiindcă e an electoral. Totul e degeaba dacă gestul nu pleacă din suflet. Dacă m-aş număra printre oamenii care contează în judeţul Bihor sau în Oradea, eu unul nu m-aş duce anul acesta la evenimentele oficiale ce marchează Ziua Naţională. Ar fi un semn de protest faţă de această gafă ori prostie intolerabilă. Zău, nu e cazul să îşi bată alţii joc de noi. Ne descurcăm de minune şi singuri.

miercuri, 23 noiembrie 2016

Ciuperca, o palma dupa ceafa lui

Ciudat cum se mai leagă unele lucruri! Sigur, puteţi spune că nu-i decât o coincidenţă, dar tot ciudat este.

Vă mai amintiţi cum, acum vreo doi ani, primarul Ilie Bolojan sfida Agenţia de Mediu, tăind fără avizul acesteia (atenţie este vorba de o instituţie a statului!) cei nouă stejari din Piaţa Unirii? Şi în acest caz, ca şi la Ciuperca, a existat un proiect de amenajare a pieţei, care a fost modificat, tot fără ştirea sau avizul „autorităţilor”, şi pus în aplicare peste capul lor, după capul „lui”...

Din câte scrie presa, povestea s-a repetat, după acelaşi tipar, şi în cazul amenajării dealului Ciuperca. Iată, rezultatele n-au întârziat să apară! Un proiect de două milioane de euro s-a dus... dracului. Acum intervenţiile de urgenţă sunt plătite de Primărie. Proiectanul şi constructorul dau din colţ în colţ. Oricum, garanţia constructorului, numai vreo 16.000 de euro, nu reprezintă nimic din valoarea lucrărilor ce trebuie (re)făcute. Toată povestea se îndreaptă, cu paşi veseli, către o situaţie de genul „prinde orbul, scoate-i ochii”. Altă coincidenţă! Povestea cu podul Macio vă spune ceva? Acolo paguba a fost numai de vreo 500.000 de euro. Te pomeneşti că Bolojan cel harnic a început să lucreze în pagubă? Pentru noi, desigur!

Deci, administraţia Bolojan i-a dat cu flit Agenţiei de Mediu, o dată. Apoi, văzând că se poate, a făcut-o din nou. Îmi imaginez că, poate, dacă şeful instituţiei din Piaţa Unirii n-ar crede despre el însuşi că este infailibil, dacă maşina de vot ar avea un dram de conştiinţă, cât să pună – măcar din când în când - unele întrebări şi să mai spună şi "nu", şi dacă „specialiştii” şi-ar vedea de treabă nu s-ar fi ajuns aici.


Pur şi simplu nu poţi să faci totul după capul tău, fără ca, la un moment dat, realitatea să nu-ţi dea o palmă după ceafă! Până la urmă, despre asta e vorba şi atunci când vine discuţia despre cine poartă cu adevărat răspunderea pentru căderea Cipercii. Că, vorba unui amic, nu poţi să treci modificarea unui proiect prin Consiliu, ca gâsca prin apă, şi nici să îţi asumi – ELECTORAL – toate meritele realizării lui pentru ca acum, când beleaua e mare de se vede din centru, să taci ca porcu’n cucuruz. Sau poţi... dacă eşti nesimţit!

joi, 17 noiembrie 2016

Glaciaţiunea – filă de jurnal

E seară. Intru în casă şi mă izbeşte un aer proaspăt. Frapant! Prea proaspăt. Realizez că în locuinţa mea e mai rece decât pe casa scării. Nedumerit, pun mâna pe calorifer, e rece ca şi de fier. Deschid robinetul de apă caldă, dar sunt tratat cu scuipaţi. Chiuveta e cea care mă scuipă. Şi jetul e, evident, rece. Gândurile mele, cele mai bune, se îndreaptă, iar!, către domnul primar. Uite că învăţăturile lui Ceauşescu prind bine şi în „Epoca Bolojan”. „Mai puneţi o haină pe voi”, ne îndemna defunctul de la Târgovişte. Îmi amintesc alt citat, deja clasic, prin care edilul îşi exprima speranţa că orădenii vor câştiga mai bine, pentru a-şi putea permite să plătească factura la căldură. Adică, să câştig mai mult, nu ca să îmi iau o carte, nu pentru a merge, o dată pe an, la stomatolog, nici măcar pentru a-i face o bucurie copilului, ci pentru a scoate „Termoficarea” din budă?! No, ăsta da liberalism! Ce spun eu? Capitalism sălbatic. Curat sălbatic, coane Ilie!
Se spune că prima fază a hipotermiei e un delir în care parcă ţi s-ar face cald. Îmi vin în minte cuvintele spuse, taman la Oradea, pe tema legării poporului de „glia” termoficării, de însuşi preşedintele Consiliului Concurenţei, Bogdan Chiriţoiu. Îmi fac cruce şi reproduc citatul: „E ok să-i forţezi pe oameni să intre într-un anume sistem pentru a obţine finanţare, dar apoi trebuie să le permiţi să iasă din acest sistem”. Bang! Ca din străfundurile celui mai adânc puţ al gândirii. Acolo lumina spiritului n-a ajuns niciodată. Cu alte cuvinte, e normal să îmi suceşti mâna la spate, delicat să nu mi-o rupi, ca să mai pot şi plăti, dar asta numai până păcăleşti Uniunea Europeana. După care, eventual, mă laşi din strânsoare. Dar, sunt convins, că vei avea tu – furnizor – grijă să-mi pui destule piedici cât să mă faci să mă gândesc măcar de două ori înainte să ne despărţim. «Conu Chiriţu în provincie» e ori un comunist tâmpit ori a fost uns destul de bine cât să-i renteze ipostaza de a face pe prostu’?!
O fi de la nervi, dar, parcă simt că mă încălzesc puţin... Nu, încet, încet, lucrurile tind să reintre în normal. Uau! Caloriferul e călduţ. Apa caldă e bună de-o baie, după ce am golit prima vană. Cum, necum, lucrurile vor reveni la normal. Sigur, va dura până dimineaţă ca întregul volum de aer din cameră, plus pereţii, să revină la o temperatură normală, dar... Asta e! Dacă tot m-am dezmorţit, intru iar la idei. Nu-mi iese din cap gândul că plătim cea mai scumpă căldură pentru cele mai proaste servicii! Rezultă, cea mai... Cum să fie? Vă las pe voi să-i puneţi eticheta. Deci, cea mai... administraţie. Eu n-am un răspuns, deşi sunt zisul „udemerist” Budea, „specialist în termoficare”. Chiar aşa! Ce fel de „specialist” trebuie să fii pentru a constata, empiric, că în casa ta e frig şi că glaciaţiunea costă cât nu face?!
Să trecem şi peste asta. Nu ştiu de ce am vaga impresie că, peste noapte, cineva umblă la heblul cu căldura. Adică, tot foindu-mă în pat, am constatat că, dincolo de stratul protector al plapumei, e cam răcoare. În ultimă instanţă, pot chiar să accept că „geniile” de la Termoficare lucrează la eficientizarea producţiei. Dar, pe cale de consecinţă, nu pot să-mi reprim o întrebare: dacă e aşa, atunci de ce eu plătesc la fel de mult pentru aceeaşi unitate de suprafaţă? Să fie bine doar pentru ei, să scoată profit? Păi, regia asta nu era pentru „popor”? Una peste alta, poate nu-i rău ca noua centrală să lucreze mai profitabil, dar să simt şi eu.
Iată că se face dimineaţă. Mă simt obligat să închei într-o notă caldă, de optimism. O fi fost o sincopă. A câta? Desigur, nu ultima... Mai povestim! Dacă ne-om înţelege, la cum dârdâim.



luni, 14 noiembrie 2016

Dealul „Ciuperca” sau catastrofa sunteţi voi, bă!

Am fost şi eu să văd „minunea de la Ciuperca”. Sincer, mă aşteptam să-l văd acolo pe domnul primar Ilie Bolojan, smulgându-şi din cap bruma de păr ce i-a mai rămas. O afacere de 1,9 milioane de euro s-a dus dracului la prima ploaie mai zdravănă. Primarul nu era acolo şi, din câte am reuşit eu să frunzăresc presa de azi, deocamdată tace. Cică, mâine, 15 noiembrie, onor Primăria va da publicităţii un comunicat de presă cu privire la acest dezastru. „A doua zi după Scripturi...”.

Regret amarnic să vă reamintesc, dar, astă vară, la câteva zile după ce s-a tăiat panglica noului obiectiv turistic şi electoral, am scris, chiar pe acest blog, să gazonul a şi început să se rupă, cu solul de sub el cu tot. Ei bine, chiar de acolo a pornit alunecarea care acum a distrus totul.



A fost destul să plouă o zi pentru ca „marea realizare” să se ducă de râpă. Mă tem că nu mai e nimic de salvat pe acolo. Locul arată ca după război sau ca şi cum ar fi căzut o bombă, taman în inima „ctitoriei”. Pe alocuri valul de pământ, prelins pe pantă ca o undă de lavă, a venit peste trotuar. În panta dealului Ciuperca s-a căscat mai multe crevase, unele de până la cinci metri adâncime. Acum da, se poate spune că, în sfârşit, cascada artificială, mândria primarului, are 12 metri! Totul s-a dus la vale sau de râpă.. Pe câteva sute de metri pătraţi tot stratul de sol lipseşte şi a fost scos la lumină lutul impermeabil pe care dealul stătea într-un echilibru fragil. E clar ca şi bună ziua că, o dată cu îndepărtarea vechiului ecosistem; arbori, tufe, vie, etc., lucrările ordonate de administraţia Bolojan, au distrus acest precar echilibru. Copaci, gazon, tufe ornamentale au fost înghiţite de pământ. Unul din punctele de belvedere arată de parcă ar fi fost dinamitat. Piciorul său de sprijin, care până sâmbătă noaptea se afla sub pamânt, s-a desprins de plafonul din beton şi acum e la vreo trei metri mai în faţă. Gabioanele din sârmă umplută cu piatră au fost contorsionate de parcă ar fi fost făcute din plastilină. Din loc în loc, forţa telurică a înşirat dalele pavajului în picioare, ca pe nişte piese de domino. Coşuri de gunoi, corpuri de iluminat, porţiuni de gard au avut aceeaşi soartă. E nevoie de un exerciţiu de imaginaţie să înţelegi ce-au fost la Ciuperca până mai ieri.



Pentru o clipă mi-a fugit gândul la cutremurul din Italia. Asemenea imagini nu mai vezi decât la televizor. Abia acum „Ciuperca” are şanse să devină obiectiv turistic. S-ar putea numi Parcul tematic: „Catastrofa sunteţi voi”. Însă, autorităţile locale au avut grijă să sudeze zonele de acces. Evident pentru siguranţa noastră! Eu aş zice că au făcut-o pentru siguranţa lor. Cred că orice om în care mai pâlpâie o scânteie de spirit civic ar trebui să se revolte pentru ceea ce s-a întâmplat acolo. Şi să ceară socoteală. Că, pentru numele lui Dumnezeu, a costat aproape două milioane de euro!!! Că veni vorba de siguranţă. În condiţiile date, mai poate oare garanta cineva că drumul expres, aflat la baza dealului, sau pasarela care traversează, la vreo 10 metri înălţime, şoseaua şi calea ferată sunt sigure?



O femeie trecută de 60 de ani îmi spunea că, mai înainte, parcul a fost amenajat de comunişti, acum 50 de ani. A rezistat o jumătate de veac şi acum, după amenajarea lui Bolojan, tot dealul s-a dus! Aş putea să pun pariu că „ăia” n-au băgat nici un milion de lei în toată lucrarea. Domnule primar, pentru banii ăştia, dictatorul v-ar fi pus la zid imediat, împreună cu toată camarila care a „supt” din lucrarea asta. Din punctul meu de vedere, aşa nepriceput cum zic alţii că sunt, se vede de pe strada Olteniei că lucrarea a fost de batjocură. Mă şi mir că DNA se încăpăţânează să nu observe, nici acum când dealu’ mai că vine peste ei. Ei, dacă s-ar săpa oleacă pe acolo, cine ştie câte straturi impermeabile de mizerie umană s-ar putea descoperi. Pe ele s-a dus tot dealul la vale.

Puşi în faţa crudului adevăr, cei de la Primărie vorbesc despre garanţii şi alte studii care să descopere ce s-a întâmplat. Alţii, mai responsabili, invocă o aşa-zisă „catastrofă naturală”. Care catastrofă, băi specialiştii lu’ peşte?! Că n-a plouat decât o zi. N-au fost inundaţii. Autorităţile n-au anunţat nici o calamitate în Bihor. Adevărata catastrofă sunteţi voi! Disputa, care de abia acum începe, o să fie cât se poate de interesantă. E de văzut, pentru cine are ochi să vadă, cine şi pe unde va scoate cămaşa. Mă aştept ca Primăria, proiectantul şi executantul să înceapă un adevărat turneu de tenis cu... răspunderea. Dacă firma care a executat lucrarea se apucă să repare totul pe spezele ei, sigur ajunge la sapă de lemn. Acolo e de muncă precum după cutremur. Sunt tone de beton care trebuie îndepărtate. Nu ştiu cine şi prin ce metode va pune „la loc” pământul pornit la vale. Cine va plăti materialele distruse? Cine va reconstrui totul şi pe ce bani? Cineva mi-a spus că până şi unul din pilonii de susţinere ai noului restaurant, cel de pe coama dealului, s-ar fi fisurat. Fapt este că localul a fost închis. Cică li s-a sugerat chiriaşilor că e mai bine aşa...



Mă mai întreb, în prostia mea, dacă Uniunea Europeană va sta şi ea drăguţa doar să se mire cum, la Oradea, se duc la vale banii cetăţenilor ei.


Fapt este că „parcul dendrologic” s-a dărâmat... ilogic. Iar noi ne-am ales cu spectacolul, în vreme ce alţii şi-au tras caimacul. Nici parcul de la Ciuperca, aşa cum era el, nu mai e, nici banii nu mai sunt. Sau, cum probabil va încerca să ne consoleze domnul primar Ilie Bolojan, ar fi fost o prostie să nu cheltuim banii europeni. Oricum, numa’ să-i cheltuim.  Aferim!

joi, 27 octombrie 2016

Doua lozuri...


şi niste loaze

Pentru noi, alegătorii, listele partidelor sunt ca nişte lozuri. De cele mai multe ori necâştigătoare. Partea proastă e că, în cea mai mare parte a lor, şi inşii care reprezintă oferta electorală sunt nişte loaze.
PSD şi PNL partidele care, din păcate!, contează în ecuaţia puterii de la noi şi-au depus listele de candidaţi. Nu ştiu cum e prin alte judeţe, dar, după ce am văzut „oferta noastră”, m-a apucat aşa o lehamite că, pentru a doua oară în această viaţă, nici nu-mi vine să mă duc la urne. S-o luăm om cu om.
PSD – Cu ăştia, bă?!
Nr. 1 la deputaţi, Gheorghe Bogdan. E şi astăzi parlamentar dar memoria mea nu îl leagă de nimic memorabil, nicio faptă care să îi justifice măcar salariul, că despre realegere, nici nu poate fi vorba. „Părerea mea”... cum spunea un mare filosof, tot pesedist.
Adelina Coste – arivismul la genul feminin. Cum poţi, după ce ai înjurat, de la dreapta, PSD-ul să te trezeşti candidat de frunte al stângii, mare speranţă politică a unei filiale care s-a specializat în contraselecţie?
Ioan Roman – şi el încă deputat. Acestui om nu pot să-i uit şi nici să-i iert o postare de pe fb, de acum câţiva ani. Sub fotografia în care fostul primar de Cefa fusese imortalizat cu un viţel în braţe, apărea un text despre „noul membru al familiei noastre”. Cum nu-mi pot permite să cred că doamna Roman ar fi o vacă, nu îmi rămâne decât să cred că politicianul e... tatăl viţelului. Cum să-l votezi?!
Dumitru Gherman – om al muncii. Fost activist PSM, refugiat politic, cum s-ar spune, tov. Gherman este playboy-ul clasei muncitoare. Cred că are un dosar de cadre beton: maistu, pensionar, tovarăş de nădejde. A ajuns şi el, la vârsta asta, să fie măcar candidat. Domnule Mang, asta-i tot ce puteţi? De-plo-ra-bil!
Primul pe lista potenţialilor senatori ai PSD Bihor este Florian Bodog. Şi el parlamentar în funcţie, are „marele” merit de a fi pus umărul la stârpirea corupţiei. Sunt convins că el e cel care i-a „rupt biletul” rectorului Bungău, pentru vizita în arestul DNA. Asta se cheamă politică! La cel mai înalt nivel.
Felix Cozma – ex. PRM, al doilea pe lista Senatului. Fără să vreau să fiu maliţios, nu are greutatea... Oricum, n-o să-i iasă, decât dacă nu cumva, Doamne fereşte!, Bodog ajunge ministru.
PNL – Afară-i (măcar) vopsit gardu’...
Primul pe lista liberalilor pentru Cameră, o veche, prea veche, cunoştinţă, Cornel Popa. Încă un mandat, premiu de consolare, ante-pensionare. Mă miră peste poate că implicarea domniei sale în dosarul mitei de la Universitate nu l-a împiedicat să acceadă pe listă. Oare dl. Iohannis ce-ar zice de asta? „Până şi paznicilor li se cere cazier”... nu-i aşa?
Dr. Suciu Nicolae – nu cunosc, nu comentez! Doar o vorbă... O fi domnia sa născut în Bihor, dar tot „paraşută” bucureşteană să cheamă.
Avrigeanu, Carp, Bolojan... ce-au ajuns „greii” politicii locale! Să fie de umplutură pe lista PNL. Până la urmă pot să-i înţeleg, după ce Buşe de la Transporturi a decis să nu mai candideze de frica PSD, iată, se pare, liberalii s-au confruntat cu probleme de lot. Reiau întrebarea, schimb destinatarul: Asta-i tot ce puteţi, domnule Bolojan. Pe-ni-bil!
Deputatul Florica Cherecheş, cam de acelaşi calibru cu colegul Ioan Cupşa, s-au remarcat la proba „joc de glezne parlamentar”, veritabili pretendenţi la premiul „Mult zgomot pentru (mai) nimic”. Ţin să remarc foarte recentul îndem la toleranţă al domnului Cupşa care chema minoritatea (în acest caz LGBT) să fie tolerantă cu majoritatea (sic!). Uite domnule, cum se rescriu sub ochii noştri paradigmele democraţiei! În acest duh al TOLERANŢEI, mă simt forţat să spun că d-na Cherecheş e ambasadorul comunităţii neoprotestante pe listele PNL. Numai "fratele" Palladi lipseste!
Cea mai interesantă candidatură este cea a avocatului beiuşan Kiss Janos. Interesantă pentru că, în mod clar, e şi o lovitură indirectă către UDMR. Bravo!
La Senat, cap de listă este Gavrilă Ghilea, un fel de Adelina, mult mai bine realizat material şi mai puţin lipsit de scrupule. Dacă el e procopsit, nu înseamnă că, de pe urma lui, ne vom alege vreodată cu ceva. Canci!
Mă distrează copios am-plasarea viceprimarului Mircea Mălan pe poziţia a XII-a de pe lista PNL Bihor pentru Senatul României. După grandiosul eşec de la Consiliul Judeţean, „onoarea” acestei candidaturi face cât o flagelare.
Asta e! N-ai cu cine n-ai cu ce!

Chiar mă întrebam dacă nu s-ar putea umbla la Legea Electorală. Partidele ar trebui obligate să îşi depună listele cu 30 de zile mai devreme şi, în intervalul rămas disponibil până la începerea campaniei electorale, poporul să poată contesta candidaturile, in integrum sau „pe persoană fizică”. Că, Doamne bine ar fi să se mai schimbe câte ceva, câte un loc, câte o persoană, „pe ici pe colo, prin părţile esenţiale”. Dacă oricum oamenii politici se poartă ca în obor, am avea şi noi, cetăţenii, dreptul să procedăm ca la piaţă, să „pipăim” marfa şi să cerem să fie schimbată!

miercuri, 19 octombrie 2016

Nuanţe mici sau mari minciunici

Cine ar fi crezut că viceprimarul judeţean Mircea Mălan e un ins subtil, un om al nuanţelor?! Când te uiţi la el pare un tip din topor, genul ăla care zice şi face sau, dacă nu, devine nervos... Dar, uite că nu-i chiar aşa.
Săptămâna trecută vicele Oradiei „promitea” că, începând din ziua de 15 octombrie, nu vor mai fi probleme cu „sistemul” ce asigură încălzirea şi apa caldă în oraş.
Fără să ţină de înaltele comandamente politice ale momentului şi nici măcar de sforţările maşinii de propagandă, nesimţita asta de realitate şi-a permis să-i dea cu flit viceprimarului. Luni, 16 octombrie a.c., unii orădeni mai dârdâiau în case iar alţii încă se spălau la lighean. Bonus, o parte a oraşului nu va avea apă rece!
Pus în faţa acestei neîndurătoare situaţii, Mircea Mălan nuanţează de-a dreptul filosofic. Cică, el s-a ţinut de promisiune, „sistemul funcţionează”, doar că o parte dintre noi mai trebuie să îşi sufle în pumni şi să aştepte finalizarea „reparaţiilor în curs” ca să poată face o baie. Sesizaţi nuanţele, nu-i aşa?! E cam ca în comunism, toate merg strună, doar că bunăstarea n-a ajuns încă la toţi.
Nu ştiu cum, în aceste condiţii, domnul Mălan poate să spună, fără să-i crape obrazul, că: „sistemul funcţionează”. Ori chestia asta, numită pompos şi misterios „sistem”, e la mâna Proniei Cereşti ori îşi permite să facă mişto de viceprimarele judeţean.

Fapt este că politicienii promit şi, când nu le iese, nuanţează. E un fel de a spune că le-a reuşit pe de-a-ntregul, doar că, lucrurile mai scârţâie pe ici pe colo, evident, „prin părţile esenţiale”. Oricum, mai-marii nu recunosc niciodată că ne-au tras ţeapă, că au greşit, că nu le-a ieşit. Ar fi, cred ei probabil, sub demnitatea lor. E mai uşor să ne ducă cu vorba. Dacă nu suntem atenţi şi realitatea electorală dovedeşte că nu prea suntem, cu puţin noroc pentru ei (ghinionul nostru!) se aleg din nou. Şi, uite aşa, se perpetuează minciuna, prin tehnica nuanţării. Pentru că diavolul stă ascuns în detalii.

vineri, 14 octombrie 2016

Ursu’ băăă!

Gata! Eu nu mai suport. Nu mai vreau să văd urşi. Nici vii şi nici morţi, răsturnaţi pe o parte, într-un ghiveci imens din care curge sânge... Refuz să-mi amintesc ce fel de „oameni” putem fi.
O să spuneţi că sunt patetic, că e o comparaţie exagerată, deplasată chiar. Cazul ursuleţului împuşcat la Sibiu mi-a amintit de „Colectiv”. O armată de oameni, poliţişti, vânători, uniforme, agitaţie... Rezultat: zero! Ăsta e nivelul de competenţă al „instituţiilor” noastre. Au slujbe, salarii, maşini, dotării. Sunt mândri de nu-şi mai încap în piele şi în uniforme, dar, Doamne fereşte, să se întâmple ceva! Atunci tot eşafodajul ăsta de mucava, al „instituţiilor”, crapă pe la îmbinări. Ăsta e rezultatul faptului că orice funcţie în care se freacă menta, cu bani de la stat, se dă pe pile.
Proceduri, ioc! Omenie, zero! Mi-e greu să cred că în toată „potera” aia n-a fost un om să zică: „Ho, bă tâmpiţilor! Nu trageţi!”. Ce aţi crezut, că, după execuţie, spălaţi locul şi, apoi, spălaţi putina? Acum aud explicaţii că vânătorul n-ar fi putut să tragă cu puşca tranchilizantă şi, de ce oare?, cel care putea s-o facă, n-a nimerit! Aşa, în treacăt fie spus, există un principiu de drept care zice că „Cine poate (să facă) mai mult, poate şi mai puţin”. Dar de unde să ştiţi voi asta, dacă aţi fost colegi de doctorat cu Oprea?
Cu câinii fără stăpân, cu arborii din marile oraşe, cu ciorile... cu câte alte fiinţe şi lucruri procedăm exact la fel. Tot ce ne stă în cale trebuie „executat”, ras, distrus. Şi, după aia, îi punem, cinic dar cu emfază, eticheta strălucitoare a „progresului”. Peste câteva sute de ani asta se va numi barbarie şi va face parte din acelaşi negru capitol al istoriei precum masacrarea indienilor din America de Nord. Dar ce veţi fi voi, criminalii de astăzi, atunci? Cu nimic mai mult decât sunteţi acum. Oricum, fiţi liniştiţi, în ciuda evidenţelor, nimeni nu vă va trage la răspundere, nimeni nu va plăti şi cei mai mulţi - ştiindu-se complici - îşi vor întoarce privirea. La fel ca şi acum, totul va rămâne în cărţi. Cum o să aduci înapoi ursul ucis şi ce rost ar avea? N-ar face decât să ne continue deranjul, nu-i aşa? Şi, că veni vorba, de ce să-l jelim atâta? De ce să ne jelim că melcul Melanopsis, salvat de specialişti din ochiul termal stins de la Băile 1 Mai, o relicvă vie apărută înaintea dinozaurilor, a dispărut definitiv de pe faţa pământului? Dacă era proastă şi n-a vrut să trăiască în captivitate! Şi, până la urmă, ce dacă? Credeţi că hoţii de apă termală ori vreunul din complicii lor a tresărit măcar? Credeţi că ştie că "relicva" nu mai e vie? Suntem o specie lacomă şi egoistă. Asta ne-a făcut stăpânii lumii, asta ne va aduce sfârşitul. E un timp al plăţii pentru toate. Însă, cel mai cumplit e faptul că nu vor plăti „criminalii” de azi, ci copii, nepoţii sau nepoţii copiilor lor. Şi poate, la rândul lor, atunci, în Ziua Judecăţii, aceştia vor mai vrea să trăiască.
Preşedintele e „îndurerat” dar, nimeni nu e tras la răspundere. În buna tradiţie autohtonă, până şi morţii se acoperă cu hârtii şi declaraţii politice gen „poate că ursul a fost ţinut în captivitate şi eliberat”. Asta e scuza pentru o execuţie sumară?!
Am dat buzna peste aceste fiinţe, în „casele” lor, pe care le-am făcut una cu pământul. Când ele ajung în oraşele noastre, pentru că nu mai unde să plece, le lichidăm! N-ar fi mai corect să o facem acolo, in situ? Asta ne-ar scuti de o grămadă de deranj, de criticile ăstora mai „sensibili” şi de momentele penibile în care nu ştim pe unde să scoatem cămaşa. În plus, n-ar mai fi nevoie să ne facem că ne pasă. Pentru că adevărul, crudul adevăr, e acela că nu ne pasă. Orbiţi de interese, am uitat de mult să ne pese.


miercuri, 12 octombrie 2016

Când „tiranie” rimează numai cu Ilie


 Când am scris, zilele trecute, pe undeva, că o cârpă, oricât ar fi recusută şi peticită cu aţă albă, până la urmă tot o cârpă rămâne, nu mă refeream la persoana Luciei Varga. În cazul de faţă „cârpa” ar fi PNL Bihor. Impresia mea e că preşedintele acestei organizaţii, Ilie Bolojan, nici măcar nu se străduieşte să salveze aparenţele. Partidul e el, iar democraţia, de care acum face tapaj Lucia Varga, e un moft.
Orb trebuie să fii ca să nu observi că organizaţia liberalilor bihoreni se confruntă cu un deficit de democraţie care numai cinste nu-i face. „Precum în cer”, în cerurile politicii, aşa şi prin oraş. E trist că unii, aici, Lucia Varga descoperă democraţia, devenind marii ei apărători, abia atunci când riscă să-şi piardă privilegiile.
Da, Ilie Bolojan, secretarul general al PNL (!) este tipul de politician care face azi carieră. Trump, Putin, Orban fac parte din aceiaşi specie. Opţiunile politice ale primarului de la Oradea sunt mai aproape de „aliberalismul” zilelor noastre, decât de clasicul liberalism al brătienilor.
Am observat, în intervenţia avută de Ilie Bolojan, la televiziune, pe tema demisiei Luciei Varga, că a ocolit, deloc abil, însăşi esenţa discuţiei. Fapt este că, cu de la el putere, a stabilit cine sunt cei cinci candidaţi pe care îi propune organizaţiei pentru listele de parlamentari, lăsând alţi şase în afara „evaluării” reprezentanţilor PNL Bihor. Se vede de la o poştă că selecţia a fost una discreţionară şi discriminatorie, nedreaptă faţă de cei lăsaţi pe dinafară. Cu ce drept şi după ce criterii, un singur om, poate să decidă – într-un partid pretins liberal! – soarta altor colegi de partid, numai Ilie Bolojan şi Nicolae Ceauşescu pot să ştie! După cum văd eu lucrurile, decizia este incorectă, lipsită de fair-play şi neloială în raport cu persoanele vizate.
Vă rog să mă iertaţi, dar Lucia Varga a mâncat destul că... pentru a-i fi pe plac şefului ei politic. Şi, iată, recunoştinţa lui! Numai eu ştiu cum mă ducea cu preşul d-na ministru când, în disperare de situaţie, mă adresam ei atrăgându-i atenţia asupra „genocidului vegetal” desfăşurat de administraţia Bolojan în „Capitala verde a României”. Când i-a reamintit doamnei Varga că, acum nişte ani, ea se afla în prima linie a luptei pentru salvarea spaţiilor verzi din Piaţa Unirii, a înghiţi în sec şi a închis ochii la tăierile abuzive ordonate de primar, dar nu l-a trădat. „Dictatorii” nu ştiu ce e aceea recunoştinţă. Ei trăiesc doar pentru ei, în timp ce pretind că sunt trup şi suflet pentru popor. Ei, acum d-na Varga şi-a primit răsplata.
Da, tiranilor nu le pasă de oameni. Aceştia există doar în măsura în care le pot fi lor de folos. Pentru Napoleon soldaţii cei buni era aceia dispuşi să moară în slujba imperiului său. Hitler s-a folosit de ideologia purităţii ariene, nu pentru că ar fi crezut cu adevărat în rasa superioară, ci pentru că avea nevoie de averile şi fabricile evreilor. Păstrând proporţiile, Ilie Bolojan se foloseşte de partid şi de oamenii săi pentru scopurile sale meschine şi egoiste. Sunt convins că preşedintele PNL e departe de a înţelege asta, dar acuzaţiile lansate în spaţiul public de Lucia Varga ar putea fi sinonime cu momentul Braşov 1987 pentru Ceauşescu. Oricât ar fi recusută şi peticită, o cârpă tot cârpă rămâne... şi cine vrea să vadă asta va vedea!
Ceea ce nu a înţeles Lucia Varga şi ceea ce nu vor să accepte toţi cei care, azi, consimt la samavolniciile politice ale şefului lor (indiferent din ce partid ar fi el), fie din interes, fie din laşitate, e că „democraţia” nu e o cocotă pe care o frecventezi la nevoie. Democraţia se trăieşte şi se practică zi de zi. Democraţia nu e o ideologie falsă, precum comunismul, ea  se trăieşte, e vie şi are un spirit luminos numai al ei. Spiritul acesta există sau nu în oricare din noi. Calea de mijloc nu are loc. Dacă, să spunem în PNL, se comite un atac la democraţie, fie în scopuri politice, fie în chestiuni administrative, şi cei din partid tac, sunt complici ai „dictatorului”. Punct! De aici încolo e foarte probabil ca, într-o zi, să le vină şi lor rândul, dar va fi prea târziu şi inutil să se plângă. Sistemul pervertit, la a cărui dezvoltare au consimţit fie şi prin tăcere, îi va desfiinţa. Totul se plăteşte!

Toate victimele dictaturii sunt, de fapt, victimele propriilor lor indoleţe sau laşităţi.

marți, 27 septembrie 2016

Bursa ruinei

Sau ce se mai taie, ce se mai dărâmă?

Fiindcă nu se poate altfel, doar cel mai important vector economic identificat de administraţia Bolojan este consumul - a se citi consumul de alcool - pe malul Crişului se mai construieşte o terasă. Şi, tot fiindcă altfel nu se poate, în acest scop se taie - iar! - câţiva copaci.



Restaurantul „Crinul alb” nu-şi mai încape în „ghiveci” şi, poate fiindcă şi vecinii de peste apă au, e musai să aibă şi el terasă cu vedere la Criş.

Mă întreb aşa, ca orădeanul supărat că în oraşul ăsta nu se poate face absolut nimic fără a mai tăia nişte copaci sau câte o „felie” de pe spaţiul verde, cine şi cum o mai fi aprobat şi proiectul ăsta? Oare, chiar „progresul” - atât de drag primarului nostru, care ne tot spune că „voieşte progresul, cu orice preţ, progresul şi numai progresul!” - nu este posibil decât cu astfel de sacrificii?! Şi, până la urmă, ce fel de mare progres ori ce fel de formă de bunăstare este extinderea unui local?!
Fiindcă am ajuns aici cu supărările mele, nu pot să nu observ că în cercul d-lui Bolojan cârciumarii se bucură de o poziţie aparte. Sunt, cum s-ar spune, privilegiaţi ai puterii locale. Directorul AIO, e patron de local, purtătoarea de cuvânt a primăriei are - prin soţul dumneaei - cârciumă în buricu’ târgului, ăştia care s-au apucat să demoleze până şi trotuarul pentru a se extinde sunt – din câte am reuşit să aflu – oamenii noului şef de la CSM, recent introdus în CA-ul Distrigaz Vest, cu tot cu remuneraţia aferentă care, conform presei locale, ar fi de circa 1.000 de euro. Însă, banii grămadă nu garantează existenţa bunului simţ. Ah! Şi, să nu uit, în altă parte a oraşului, a fost deviată circulaţia unei străzi, ba chiar i-au schimbat şi sensul!, doar pentru a mai planta, aproape în mijlocul drumului, o terasă. Deci, patronii de local sunt prietenii primarului de la Oradea. Ca să nu mai vorbesc de Ciuperca, fieful liberalilor... Ce să zici? Ăsta e nivelul!

Au să spună unii că iar sunt furios, poate nedrept. Da, sunt. Copacii tăiaţi pentru terasa cea nouă a d-lui Sere au crescut sub ochii mei. Avem sau, mai precis, aveam aceeaşi vârstă. Pe când eram copil, bunicii, care locuiau în apropiere, mă duceau adeseori pe pasarela înaltă de la capătul podului Dacia. I-am văzut crescând. Când eram mic, copacii tăiaţi de angajaţii „Crinului” erau nişte lăstare. Acum nu mai sunt... Sigur, primăriei nu-i pasă.

Nu-i lucru de mirare faptul că, în aproape o jumătate de veac, un oraş se schimbă. Însă, tot nu pot să înţeleg de ce schimbările astea se fac, mereu şi mereu, în dauna spaţiului verde? De ce nu se poate face ceva şi pentru spaţiul verde? Pentru salvarea unui copac, de exemplu, n-am auzit niciodată să se fi luat vreo măsură. Pe toţi copacii Oradiei scrie „drujbă”?! Orice petec de spaţiu verde e numai bun de scos la mezat pentru clienţii şi favoriţii stăpânirii locale, care, iată, de când s-a trezit „majoritară”, e ca vătaful pe moşia proprie?



Şi îmi amintesc, iar, cum concurenţa, stabilimentul de vizavi, a „tuns” din coroana plopului secular al doamnei Marossy. Nici o mirare că, la nici trei luni de la „toaletare”, copacul a început să se usuce. Şi îmi zic, iar, n-aţi fi făcut voi asta daca EA mai trăia! N-aţi fi avut „tupeul”. Dar, cum nu mai e nimeni să apere ceea ce-i viu şi verde în oraşul acesta, fac toţi cum îi taie capul şi cum îi ajută pilele. Că veni vorba, tare-s curios cine a făcut şi cine a aprobat un astfel de proiect. Mai mult, aş vrea să ştiu dacă şi când a fost el supus dezbaterii publice. Că nu-i lucru de ici de colo să dărâmi trotuarul, să încapă cârciumarul!


P.S. Nu că ar conta, dar ţin să vă spun că – strict din acest motive – pe mine unul m-aţi pierdut de client. Aviz şi altora: Spoon, Petit Cafe, etc. Dacă, eventual, vă întrebaţi ce au în comun toţi aceştia, am să vă răspund. Da’ ce au toţi aceştia cu spaţiul verde al oraşului meu?!

marți, 6 septembrie 2016

Nici chiar aşa!


Vai nouă, pe mâna cui a încăput judeţul! Cei doi vicepreşedinţi ai CJ Bihor par prinşi într-un război fără de sfârşit împotriva primarului Ilie Bolojan. Domilor, campania electorală pentru locale s-a terminat! Ce-ar fi să vă apucaţi de treabă, că vă ia „tovarăşul” şi boii de la bicicletă?!
Deci, în timp ce Ioan Mang şi Traian Bodea joacă pe mize mici, Ilie Bolojan face figură de primar prea mare pentru un Judeţ atât de mic. Faţă de adversarii săi, care par adepţii revoluţiei perpetue, dar fără nici un fond, primarul Oradiei face figură de mare maestru la şah. Gândeşte strategic şi pe termen lung. Orice ar face ăştia doi, el e cu un pas înainte. Dacă şeful administraţiei locale le face o propunere de colaborare şi ei zic „Nu”, fiindcă atâta încape în tărtăcuţa lor, el e în avantaj. Dacă ar zice „Da”, ar fi şi mai bine. E clar ca lumina zilei, numai  cei orbiţi de strălucirea funcţiilor lor nu văd asta.

Să luăm „cazul” Aeroportului din Oradea sau povestea parcurilor industriale integrate municipiu/judeţ. Schema e aceeaşi. Primarul lasează o idee generoasă, în interesul dezvoltării oraşului şi a judeţului, bla-bla-bla..., la care eroii noştri se opun ca opăriţi. Când nu se grăbesc să se arunce de bună voie în „capcanele plantate” de Ilie Bolojan, Ioan Mang şi Traian Bodea par şi mai harnici în a-şi tăia craca de sub picioare. Nu demult, reprezentantul ALDE s-a grăbit să mai trântească o dată uşa. Impresia e că cei doi vici sunt atât de prinşi în logica acestui război politic încât par dispuşi să treacă peste orice numai să-şi vadă adversarul la pământ. Doar că au calculat greşit. Sunt în acele funcţii pentru a face ceva în interesul celor ce i-au ales, iar Bolojan nu e omul care să se plece fiindcă îl muşcă ei de turul pantalonilor.

Dacă, în povestea cu colaborarea interinstituţională pentru Aeroport, Mang a fost pe post de kamikaze (in)voluntar, de data asta i-a venit rândul lui Bodea să se autodetoneze. „De ce n-aţi făcut voi, cât aţi fost la putere?” nu e un argument cu care să respingi ideea unei dezvoltări concentrate a resurselor economice din judeţ. Culmea, în tot acest timp, preşedintele CJ Bihor, Pasztor Sandor, parcă s-ar fi rătăcit între liniile de luptă ale celor două tabere. Chiar aşa, am mai întrebat asta, cine vorbeşte în numele Judeţului?! Există acolo o strategie de comunicare?! Nu se prea vede... Poate că dl. Pasztor îşi imaginează că unde e el, în „ţara nimănui”, va fi ferit de consecinţele acestui conflict. Evident, nu e nici pe departe aşa.

Acum alianţa UDMR-PSD-ALDE a „prins” la limită conducerea judeţului. Dacă o ţin tot aşa, peste patru ani, pot s-o uite! Politic, administraţia Bihorului şi cea a Oradiei au toate şansele să devină monocolore. Galbene, adică. Domnii Mang şi Bodea chiar nu pot pricepe că Bolojan e un animal politic atât de abil încât, oricât s-ar strădui ei să-l compromită, el pică mereu în picioare? E chiar comic cum cei doi, plasaţi undeva la categoria muscă a politicii, vor să-i facă „felul” ăstuia care – ne place sau nu – jocă precum un profesionist de categoria grea. Primarul a ştiut mereu să se plaseze în poziţia favorizată din care, oricum ar fi – că e victimă, că e învingător –  tot bine iese. Şi asta numai fiindcă cei doi „mari” oameni politici sunt mereu prinşi pe picior greşit, lăsând impresia că, în raport cu Oradea, joacă la rupere. Tare mă tem că, peste patru ani, „cocoşeilor” noştri nu le va rămâne decât mândria faptului de a fi rezistat. Au rezistat fără să facă nimic. Pentru că războiul ăsta nu interesează pe nimeni şi nu există decât în capul lor, se vor fi bătut singuri.

În tot acest context, Bolojan îşi permite chiar gesturi elegante. În plin război al aleşilor, la Consiliul Local Oradea şi în CJ Bihor, primarul anunţă că partidul său nu vrea să saboteze strategia pe sănătate lansată de Pasztor Sandor.

Fiţi liniştiţi, n-am trecut, peste noapte, în turma fanilor domnului primar. Din contră, scriu aceste rânduri cu credinţa statornică în ideea că nu e bine ca un singur om să aibă toată puterea. Dar, nici aşa nu e bine...


După cum văd eu lucrurile – PRIMĂRIA TOCMAI A ANUNŢAT CĂ PE AEROPORTUL DIN ORADEA VOR OPERA CURSE BLUE AIR – supremă ironie! Aerogara CJ-ului lucrează datorită primarului!!! – administraţia judeţeană pare să fi devenit, în capul celor care o reprezintă, locul unui etern concurs de frumuseţe de pe urma căruia bihorenii nu rămân decât, cel mult, cu „impresia artistică”. Fiindcă „faliţii noştri”, lipsiţi de tact politic, par că nu au nimic de făcut şi încearcă să umple golul de activitate cu aceste răfuieli fără sfârşit. Dar, chiar aşa, oare au ce face?!

joi, 4 august 2016

(z)Garda de Mediu şi cânele de pază al... instituţiilor de vază

Într-o serie de demersuri, la fel de sincere precum îl ştiu eu că este, prietenul meu Valeriu Leucuţa s-a adresat, în repetate rânduri, autorităţilor locale de protecţie a mediului. Spera ca, prin luările sale de atitudine să mai poată salva câţiva copaci din Oradea. Exasperat de lentoarea, ca să nu spun de orbirea instituţiilor statului, Vali a trimis, recent, presei o scrisoare, o somaţie aş putea spune, prin care cerea Gărzii de Mediu Bihor să intervină pentru a constata dispariţia, toaletarea barbară sau distrugerea cu bună ştiinţă a câtorva sute (mii, zice el!?) de copaci din oraşul nostru. Presa, în covârşitoarea ei majoritate, a tratat onest subiectul. Cele mai „ortodoxe” publicaţii au preluat în întregime textul pătimaşului iubitor al naturii. Doar „Bihorel”, a treia zi după Scripturi, găseşte de cuviinţă să se plaseze de partea „organului” şi mi-l face pe Vali cu ou şi cu oţet, având grijă mare să precizeze că Garda a verificat, punctual, toate sesizările lui şi a constatat că nici una din ele nu se confirmă. Hai nu zău?! Deci, conchide odiosul personaj, avem de-a face cu un „Agitat(or) de serviciu” şi nimic mai mult... Dacă aţi avut răbdarea de a mă urmări până aici, daţi-mi voie să fac două precizări.1.      Foarte recent Organizaţia Mondială a Sănătăţii a confirmat că poluarea este unul dintre cei mai periculoşi factori ce favorizează apariţia mai multor forme de cancer.
2.      Acest text nu îşi propune să „îl răzbune” pe Vali Leucuţa, nu plăteşte poliţe şi nici măcar nu dă lecţii nimănui. Aceste rânduri vor doar să exprime o uriaşă nedumerire şi o la fel de mare mâhnire. Atât!
 Din câte eu ştiu, Garda de Mediu este o instituţie de stat, deci - fiind plătiţi din banii noştri - funcţionarii ei ar trebui să ne reprezinte, cu prioritate, interesele. Departe de ei o astfel de atitudine. Una la mână că nu văd cum ar fi putut, în mod demn de a fi luat în serios, să verifice pe parcursul a doar câteva zile toate sesizările făcute de autor în „incriminata” sa scrisoare deschisă. Doi la mână, să presupunem că acesta ar fi greşit, că s-a înşelat în totalitate. Eu cred că este inadmisibil ca un funcţionar public să „scape” către presă o astfel de informaţie, conştient fiind că, prin aceasta, petentul ar putea fi supus unor atacuri nedemne. Pe scurt, e ca şi cum ai sesiza poliţia în legătură cu o infracţiune şi agenţii te-ar da în gât la presă că eşti un „turnător” prin vocaţie. Dacă Garda de Mediu are un „cap” şi dacă acesta nu e în cârdăşie cu „hoţii”, un alt cap trebuie să cadă! Ştiu, din proprie experienţă – ca cetăţean şi fost jurnalist – câte de harnici sunt cei puşi să vegheze la respectarea dreptului meu constituţional la un mediu sănătos. Ce-ar fi să spună domniile lor câte amenzi au dat în Oradea, să zicem în ultimii opt ani, pentru „masacrul verde” care se petrece zi de zi sub ochii noştri?! De ce sunteţi în stare am văzut când au fost tăiaţi stejarii din Piaţa Unirii. Primarul Ilie Bolojan v-a pus în genunchi şi, se pare, acolo aţi rămas. Suntem fruntaşi pe ţară la defrişări ilegale şi domniile lor se răfuiesc cu cei care iau atitudine! Din acest motive nu mă miră că, fiind criticaţi public de un cetăţean care nu e la prima sa „răscoală” ecologistă, cei de la Garda nu ezită să încerce a-l compromite pe autor. Aşa domniile lor nu vor mai fi deranjaţi de alţii ca el, cărora le-ar putea trece prin cap să ne facă dreptate. După carte, ziaristul e vocea societăţii civile, a cetăţeanului, a celui oropsit. Dar, iată, în acest caz „câinele de pază” s-a dat cu domnii cei de vază. Ştiu, din experienţa personală de jurnalist, câţi oameni veneau „la ziar”, nu ca să îşi găsească dreptatea pe care nu le-o dădea nimeni, cât pentru ca măcar să îi asculte cineva. Dacă toţi aceştia sunt trataţi în funcţie de interesele „stăpânilor” şi nu ale societăţii, să nu se mai mire nimeni că oamenii (societatea) nu mai cumpără ziare. Dacă râzi de suferinţa unui om – fie ea şi una închipuită – nu poţi să fii ziarist. Eşti, cel mult, un cinic, dacă nu chiar un complice al sistemului zis "ticăloşit". Discreditând strigătul de disperare al unui om către „putere”, ziarul se face părtaşul acesteia. Ori, din câte îmi amintesc eu, ar trebui să fie măcar obiectiv, dacă nu neapărat de partea cealaltă a baricadei alături de cetăţean. Fără să înţeleagă, „tovarăşii organelor” pierd şi ei pe termen lung. Nu ca persoane, cât ca instituţii. Prost să fii să cumperi un ziar care a devenit „trompeta” stăpânirii, de orice fel ar fi aceasta! Încă de la naşterea ei, presa e contra. Ei, dar după cum se vede, ziarele de azi nu mai sunt „în slujba cetăţeanului” şi au încetat să mai fie vocea acestuia. Şi-au găsit alţi stăpâni, mai cu dare de mână, fiindcă noi am sărăcit de tot... atât material cât şi spiritual. Oameni buni, (aici nu mă adresez celor care şi-au şters picioarele pe bunele intenţii ale bunului meu prieten) vă rog să înţelegeţi că civismul, implicarea socială, atitudinea şi solidaritatea sunt cei patru stâlpi ai democraţiei. Conducătorii sunt aceiaşi din toate timpurile. Nu îi lăsaţi mai sus decât li se cuvine să stea pentru că următorul lor pas va fi făcut pe gâtlejul vostru. PS Azi a fost o zi mare. S-a dat în folosinţă zona de picnic de la Silvaş. N-a băgat nimeni de seamă, nici măcar Garda!, că 75% din vegetaţia de pe insula cu acelaşi nume a dispărut sub drujbele primăriei. În plus, domnul Birta - un ins care nu prea înţeleg eu ce învârte prin Primăria Oradiei, fiindcă acum patru ani era mare patriot local pe la Sânmartin - vrea să ne convingă că podul cu capete de beton a fost neapărat necesar. Stop joc! 800 de milioane de lei vechi a costat acest pod! Adică, aproape un miliard. Şi domnia sa spune, ca un papagal, desigur - fiindcă i-au şoptit-o alţii - că nu se putea altfel. Că, dacă ar fi fost din lemn, podul era „luat de ape”. Iar vreţi voi să ne luaţi de proşti!? Adică, o punte suspendată - deasupra nivelului maxim al râului - făcută din lemn, cu bani mult mai puţini, la capătul din aval al insulei, nu era o soluţie?! Poate că nu... în „economia şpăgii”.

miercuri, 27 iulie 2016

Demolarea Oradiei

Mâine e joi, 28 iulie 2016. Convocat în şedinţă extraordinară Consiliul Local Oradea, mai precis majoritatea confortabilă a consilierilor PNL, va vota -probabil- noul Plan Urbanistic al Oradiei. Printre prevederile acestui document figurează şi demolarea a 20 de clădiri de pe strada Avram Iancu. Este, cred eu, o acţiune dementă, ce aminteşte de trasarea unui nou bulevard „Victoria Socialismului”, aici la Oradea.

Povestea (re)amenajării Pieţei Unirii a început prost şi, iată, trebuie să continue la fel. Doar pentru sporirea –citez- a unui pretins „confort” al pietonilor şi bicicliştilor, două clădiri emblematice ale Oradiei, situate pe strada Avram Iancu, ar urma să dispară! Este vorba de casa situată la colţul Pieţei Unirii. Acolo a funcţionat primul internat al elevilor români din Oradea, înfiinţat de Nicolae Jiga. Nu trebuie să ai cine ştie ce diplome ca să înţelegi semnificaţia istorică a acestui fapt petrecut acum mai bine de 100 de ani, într-un oraş unde românii aproape că nici nu existau. Trebuie doar să îşi pese! Şi urmează, imediat după această clădire, „Casa Turcească”, monument istoric, cea mai veche construcţie de tip civil din Oradea. Crede cineva că aceste edificii trebuie să dispară? Eu nu pot fi de acord cu acest punct de vedere. Dacă vrem cu adevărat să devenim un „oraş turistic” nu avem voie, nu putem –gândind raţional- să ştergem de pe harta Oradiei aceste două clădiri. Dar, din păcate, nu e prima dată când administraţia Bolojan „rade” construcţii simbol ale urbei, uitând că ele ar fi putut fi argumente în favoarea turismului. Să amintim doar despre grajdurile Cazărmii Husarilor sau de pasarela de fier la la Gară.

Dispariţia celor 20 de case ridică, în acelaşi timp, serioase probleme sociale. Unde se vor muta proprietarii şi chiriaşii lor? Şi, nu în ultimul rând, grevează asupra bugetului Oradiei. Pentru că proprietarii „demolabili” vor trebui despăgubiţi. Ar mai fi de amintit şi cele câteva afaceri care au fost deja închise sau vor dispărea odată cu frontul clădirilor de pe strada Avram Iancu.

Mai mult, pare că, din nou, nimeni n-a fost atent la amănuntele ce ţin de estetica lucrării. Când a purces la „răvăşirea” Pieţei Unirii, primarul Ilie Bolojan spunea că vrea să facă din ea un spaţiu comunitar cât mai apropiat de imaginea celor specifice burgurilor. Ori, tocmai că, prin lărgirea străzii Avram Iancu, aspectul de piaţă transilvăneană, aparent închisă, flancată de clădiri istorice, al acestui loc ar fi periclitat. Privită din mijlocul ei, zona sudică a Pieţei Unirii va arăta ca o gură ştirbă. Dacă ar fi să mai rămânem, preţ de câteva rânduri, în zona delicată a argumentelor ce ţin de frumos, trebuie remarcat că, în urma lucrărilor propuse de administraţia Bolojan pe strada Avram Iancu, Monumentul Pompierilor, care e deja foarte prost amplasat, va „pica” taman în drum. Asta da cinste, ăsta da respect, asta da pricepere!

Am citit spusele primarului că, atunci când este convins de avantajele realizării unui proiect, nimic nu-l poate face să renunţe, nici chiar vocea opiniei publice (tratată cu dispreţ şi de această dată!). Însă îmi vine greu să cred că nici măcar uzul raţiunii, un moment de reflecţie, o privire retrospectivă, nu-i pot da şefului administraţiei locale motive pentru reevaluarea unor proiecte. Că nu e un capăt de lume să spui "am greşit".

E foarte adevărat că, pe strada Avram Iancu, printre clădirile ce ar urma să dispară, sunt şi câteva care nu mai înseamnă mare lucru din punct de vedere arhitectural. Dar, acestea, până mai ieri imobile emblematice pentru centrul istoric al Oradiei, au ajuns în acest hal, cu faţadele rase!, tot din pricina dezinteresului şi a lipsei de reacţie a autorităţilor locale. La ce să te aştepţi şi de la cine când arhitectul şef, d-na Adriana Lipoveanu, subscrie vesel la toate iniţiativele demolatoare ale şefului ei?!

Interesant este că mai vechiul argument al necesităţii de a fluidiza circulaţia spre Universitate nici nu mai intră în discuţie. Firesc, după ce au gâtuit traficul central, prin transformarea Pieţei Unirii în zonă destinată aproape integral pietonilor, o asemenea necesitate nu mai poate fi invocată. Atunci, cu atât mai mult, nici dispariţia celor 20 de case nu se justifică. E suficient să treci, la oră de vârf, pe strada Avram Iancu ca să bagi de seamă că circulaţia pe această arteră, cândva una din cele importante ale Oradiei, s-a redus semnificativ.

La Bucureşti, cei care s-au opus mutilării unor zone sau edificii istorice ale Capitalei au generat o mişcare politică devenită, iată, semnificativă şi în plan politic, USB. La Oradea, opoziţia politică nu există sau nu contează iar cea civică pare că şi-a dat duhul. În asemenea condiţii, cu astfel de iluştri conducători, mă întreb cât va dura asta până când Oradea, aşa cum e ea în esenţa ei istorică, va dispărea definitiv?


Nu-mi fac iluzii, nu am speranţe. Din partea unei majorităţi politice, de orice culoare ar fi ea, nu ai ce să aştepţi! Ea nu poate fi altceva decât un tăvălug nivelator, la îndemâna unui... Dar, fie şi în ceasul al XII-lea am să scriu şi am să mă rog pentru Oradea mea. Aşa, pentru liniştea conştiinţei mele.

marți, 26 iulie 2016

Domnul Mang are...

... probleme de comunicare!

Deci, primarul Oradiei, Ilie Bolojan, s-a oferit să pună anual 500.000 de euro, de la bugetul oraşului, pentru ca aeroportul oraşului nostru să devină mai competitiv din punctul de vedere al costurilor suportate de clienţii săi. Concret, în viziunea edilului, banii ar fi putut fi direcţionaţi către subvenţionarea taxelor aeroportuare, situaţie care ar fi dus, în mod direct, la reducerea sumelor plătite de cei care călătoresc cu avionul, folosindu-se de serviciile recent modernizatei noastre aerogări, aflată acum într-o dură competiţie cu cea din Debreţin.

La această ofertă, zic eu generosă, probabil deloc dezinteresată – dar ce-i dezinteresat în politica zilelor noastre? – vicepreşedintele Consiliului Judeţean Bihor a recacţionat cam... din topor. Ioan Mang vede că, cică, Ilie Bolojan ar vrea să profite politic de pe urma faptului că, în sfârşit, aerogara va începe să lucreze. Dar, oare, chiar începe?

Vicepreşedintele spune că cele două instituţii, CJ Bihor şi administraţia orădeană, nu se pot asocia, fiindcă ar fi ilegal. Nu văd de ce? Şi aşa am ajuns la prima „bubă” a modului în care comunică Ioan Mang. Dacă e într-adevăr aşa, ce l-ar fi costat să explice?! Să spună domnul Mang, cu subiect şi predicat, de ce nu se poate! N-ar face decât să dovedească lumii că are dreptate şi astfel ar şterge impresia unei reacţii răuvoitoare faţă de oferta lui Ilie Bolojan. În lipsa unei astfel de explicaţii, eu, ca un un profan ce sunt, văd doar că administraţia judeţului i-a trântit primarului uşa în nas. În calitate de cetăţean, îmi doresc altceva de la aceşti oameni. Mi-aş dori ca reprezentanţii autorităţilor locale să colaboreze, în interesul meu, al oraşului, al judeţului... Nu văd ce rost mai are această logică a războiului, acum când alegerile au trecut? Cu atât mai mult cu cât, azi domnul Mang e cu sacii în căruţa Judeţului, ba se află chiar pe capra acestuia. Oare, domnul Mang se numără printre cei în cazul cărora „funcţia crează organul”?! Pentru că nu înţeleg cum altfel se explică faptul că a devenit mai băţos de când e pe funcţie, decât a fost în campania electorală.

În plus, dată fiind oferta Primăriei, una deloc lipsită de importanţă, măcar din perspectiva valorii ei, s-ar fi cuvenit ca răspunsul să vină, hai să zicem instituţional, din partea preşedintelui CJ Bihor, Pasztor Sandor. Se ştie că nu s-a întâmplat aşa. Deci, constat – încă o dată – că la nivelul Judeţului există şi alte probleme de comunicare. E vorba aici, în egală măsură, de ceea ce se comunică, din punctul de vedere al conţinutului, de modul în care se face comunicarea (cred că ar trebui să existe un respect reciproc, măcar la nivel instituţional, dacă nu şi la nivel uman) şi, fiindcă vorbim despre instituţii, s-ar impune respectarea unor minime norme de protocol. Adică, de la nivel de primar, să comunici cu preşedintele... dacă ai cu cine. Şi dacă nu cumva unii se grăbesc să dea cu bâta-n baltă, ca să tulbure apele, să vădă lumea că fac şi ei ceva!

Dacă punem la socoteală şi precedentul, deloc elegnat, al constituirii ÎN SECRET a comisiilor de specialitate ale CJ Bihor, s-ar putea spune că administraţia judeţului a pornit rău şi pare hotărâtă să meargă tot din groapă în groapă.


PS: Nu îmi pot imagina că, la nivelul CJ Bihor nu s-au delimitat cât se poate de clar competenţele de comunicare şi atribuţiile pe care le au conducătorii şi angajaţii instituţiei pe acest – important – palier!

Bulectrica

Companiile de stat au un talent cu totul special în a-şi da cu stângu’n dreptu’. Şi, tot mergând ei, aşa împleticiţi, se mai miră că dau de-a dreptul în faliment!?

Sunt ani de zile de când îmi achit factura de curent la Poşta Română. Dar, de câteva luni încoace, Poşta şi Electrica s-au supărat. Primii nu mai acceptă plata pentru energie. Şi, ce ironie!, de atunci încolo Electrica a devenit cel mai serios competitor al Poştei, ea însăşi o instituţie de stat legendară pentru „calitatea” serviciilor ei.

Să mă împuşcaţi, dacă pricep ceva! Cum îţi poţi obliga clienţii să stea 15-20 de minute la coadă, în timp ce, din patru ghişee, funcţionează doar două?! Asta tocmai acum când RDS-RCS trage tare să se impună pe piaţa de energie electrică. Unde mai pui că firma lui Teszari chiar are puncte de plată peste tot prin oraş. Nu trebuie  să stai un veac la coadă. Ca să nu mai vorbesc de faptul că „dincolo” până şi curentul e mai ieftin.

Da, da, ştiu s-a introdus plata on-line. Dar, nu e nevoie de un studiu sociologic ca să bagi seama că bunicii care stau la coadă au nevoie, din diverse motive, printre care unele ce ţin să starea sănătăţii lor, de puţin respect şi de mai multe ghişee deschise.
Întrebare retorică: Chiar şi-o fi pus în cap Electrica să-şi taie singură craca de sub picioare ori e cineva în echipa de conducere care ţine morţiş să dea o probă de incompetenţă?

Da, da, înţeleg şi că peste tot în lume locul funcţionarilor este luat de roboţi, servicii de plată on-line sau autotaxare, dar, pentru Dumnezeu, trăim în România! Ce-ar fi să coborâţi, de pe linia de înaltă tensiune, cu picioarele pe pământ?! Cei mai mulţi dintre clienţii domniilor voastre nu sunt încă pregăţiţi pentru „noua revoluţie tehnologică”. În plus, mai sunt şi eu pe aici. Eu, cel care, între a discuta cu un om şi „a-şi face treaba cu o maşină”, va prefera prima variantă. Cât s-o mai putea...


Aşa stând lucrurile, deocamdată, nu pot să constat decât că „Statul nu e - doar -   cel mai prost administrator”, ci şi cel mai prost furnizor de servicii. Valabil în ceea ce priveşte sănătatea, transportul, pensiile, etc.