joi, 10 decembrie 2015

DE-MI-TE-REA! Musai?



Senatorul liberal Cristian Bodea a cerut, public, chiar în aceste zile, demiterea prefectului Claudiu Pop. Riscând să „ucid” din faşă acest text, aş începe cu o întrebare, retorică, dar care are avantajul de a pune într-o lumină, zic eu corectă, importanţa copleşitoare a demersului iniţiat de parlamentarul bihorean: Cum o să afle premierul Cioloş că el i-a cerut să-l demită pe prefect? Sunt convins că şeful Guvernului îşi începe dimineaţa citind presa locală. Pe toată!

Când spune că prefectul nu a luat distanţa necesară de partidul care l-a promovat în funcţie, Cristian Bodea are dreptate. Eu însumi l-am văzut pe înaltul reprezentant al statului, de mai multe ori, în „vizită” la sediul fostei organizaţii „de bază”. E clar că domnul Pop se simte încă prea tânăr pentru a pune cruce prodigioasei sale cariere politice, retrăgându-se în azilul înalţilor funcţionari. Dar, în fond, cine – că a fost pedelist, liberal sau pesedist – a crezut măcar o clipă, în mod serios, că povestea asta cu „corpul înalţilor demnitari” nu e altceva decât încă o manta de vreme rea pentru toţi piloşii politici? Dacă le ies bine socotelile, se întorc în politică. Dacă nu, stau, bine-mersi, pe banii statului, că-s mari funcţionari, chiar şi când nu funcţionează.

În spiritul pretenţiilor senatorului Bodea, Guvernul a şi anunţat posibile schimbări de prefecţi. Ce ironie, chiar vicepremierul Vasile Dâncu a spus asta, cel care e tot atât de tehnocrat ca şi prefectul nostru însuşi! Teoretic, un alt guvern ar trebui să numească o altă garnitură de prefecţi. Dar, cu cine să-i ceri unei echipe de tehnocraţi să înlocuiască 40 sau chiar 80 de reprezentanţi guvernamentali din toată ţara, cu tot atâţia independenţi?! Şi, mă rog, de unde, cum, să-i aleagă?!

Claudiu Pop, zis şi „prefectul roşu”, a replicat că, şi dacă ar fi să plece, lasă ceva în urma sa. Să vedem ce! Sunt semne că drumul de Beiuş devine, încet, încet, circulabil. Dar, după ce a fost ani de zile coşmarul tuturor şoferilor, nici nu ştiu dacă asta e o realizare sau dimpotrivă. Cu podul Densuşianu e fix la fel! Pe de altă parte, PSD a plecat de la putere şi sala polivalentă, pe care ne-au tot promis-o, este doar la nivelul... planşetei. Cu podul ce traversează calea ferată, în zona Metro, e altă dandana. Gata de mai bine de o lună, pasajul nu poate fi dat în folosinţă datorită unei conducte care trece pe dedesubtul său şi care, dacă s-ar tasa, ar pune în pericol lucrarea. Cum de nu s-au gândit la asta, în timpul lucrărilor, proiectanţii sau constructorii e o întrebare al cărui răspuns, uşor stânjenitor, cade tot în sarcina prefectului.

Şi ar mai fi o problemă. Mesele festive, organizate cu prilejul unor diverse evenimente la restaurantul hotelului administrat de tatăl domnului prefect, au devenit o tradiţie a ultimilor ani. Ar fi de văzut dacă aceste agape tovărăşeşti sunt decontate de stat. Dacă e aşa, familia Pop are o mare problemă. Poate fi suspectată de corupţie, în cea mai stupidă formă posibilă. Dacă nu e aşa... Jos pălăria!

Nu mi-a plăcut nici faptul că prefectul Claudiu Pop a intervenit în activitatea administraţiei numai atunci când, împărţind preferenţial banii de la buget, stăpânirea judeţeană i-a nedreptăţit în mod flagrant pe primarii pesedişti. Cu alte cuvinte, s-ar putea spune că prefectul Claudiu Pop nu mişcă decât în interesul foştilor săi colegi de partid? Păi, dacă e aşa, trebuie să plece, clar!

Încă ceva. Când eu l-am sesizat pe înaltul reprezentant al Guvernului în legătură cu modul, susceptibil de a fi încadrat ca o gravă faptă de corupţie, prin care Ovidiu Mureşan a fost uns director la CAO, prefectul Pop n-a părut că acţionează ca un „garant al legalităţii”, ci precum un avocat al fostului său coleg de partid. Pe scurt, a pasat problema la Compania de Apă! A fost ca şi cum aş sesiza Parchetul iar procurorul mi-ar trimite, în plic, declaraţia pe care a luat-o suspectului, cu maximum de delicateţe, chiar la el acasă, eventual lângă o cafea şi un coniac. Mersi, să-ţi fie ruşine!

Pe de cealaltă parte, ca să revin de unde am pornit, nici senatorul Bodea nu e cine ştie ce „Sfarmă Piatră” în politica locală. Tare mă tem că nu poate arăta nici măcar atâtea realizări, fie ele şi discutabile, câte îşi poate pune la butonieră prefectul. Fost jurnalist, senatorul liberal s-a dovedit a fi mai mult un „trompetist”, as al emisiunilor de dezbateri politice şi al învrăjbelilor, al jocurilor cu miză măruntă, locală. Judecând lucrurile pe acest calapod, nu cred că demersul senatorului PNL este altceva decât o petardă de presă (fiindcă tot e la modă obiectul) fără nici un alt rost decât acela de a semnaliza opiniei publice că şi domnia sa există.

Una peste alta, dacă ar fi să fiu şi puţin răutăcios, aş mai zice că, pentru a adăuga încă un semn al trecerii sale prin funcţie, Claudiu Pop anină, chiar în aceste zile, portretele tuturor foştilor prefecţi pe pereţii instituţiei. Dincolo de faptul că unele din aceste triste figuri nu merită onoarea ce li se face, demersul nu e cine ştie ce mare lucru. Dar, e mai mult decât pot arăta alţii...


Atunci, să plece sau să stea? Du-că-se, părerea mea!

Catren

Se dedică celui care este "The one and only", adică cel "care este" unul şi unicul, alfa şi omega politicii locale şi naţionale şi liberale, etc.

Pleacă Ilie!
În mine se cască un vid.
Vai, ce-o să fie?
Mă şi sinucid...

PS şi se mai dedică tuturor disperaţilor care, în lipsa unicului şi irepetabilului conducător, luminător, îndrumător, lider spiritual etc. vor rătăci la nesfârşit prin pustie în căutarea unui nou... stăpân. scrisesem "cur de lins" dar mi s-a părut că expresia e prea tivială.

miercuri, 9 decembrie 2015

Noi plătim, nu gândim!



Iniţial, platforma „Orădeni, vrem apă caldă, căldură şi aer curat – Miting împotriva lui Bolojan!” mi s-a părut a fi un demers naiv. Dar, cu fiecare zi ce trece, cu fiecare nouă „ispravă” a administraţiei noastre, aceasta tinde să devină o opţiune tot mai serioasă. Dacă lucrurile continuă aşa, va fi musai să ieşim în stradă. Şi zic să ne grăbim, până când căpcăunul nu pleacă...

Iată unul din zecile, sutele, de motive pe care administraţia locală a avut grijă să ni le furnizeze de-a lungul anului.
8 decembrie a.c. – nu tu apă caldă, nu tu căldură, nici apă rece... Responsabilii să plece!

A doua zi e iar una din acele zile în care, călătorind cu tramvaiul, poţi şti cine de ce parte a Crişului locuieşte, în funcţie de damful pe care îl emană. Ce mai oraş european suntem!

Reparaţiile astea „programate”, nu se puteau programa astă vară? E oare prima dată în istoria Oradiei când se spală conductele? Mă îndoiesc. Dar, niciodată nu a durat atât şi nici nu s-au făcut iarna.

De ce, dacă se întrerupe apa rece, nu avem nici apă caldă? Oricum aproape niciodată aceasta nu atinge temperatura la care ar putea să fie prea fierbinte pentru o baie aşa cum trebuie.

- Şi de ce e frig în casă?
- Bonus!

E firesc să îţi cumperi apă de băut, când eşti „cotizant” la CAO? Administraţia locală susţine cumva firmele de îmbuteliere a apei de la robinet?

Mă întreb câţi orădeni şi-au făcut în aceste zile provizii de apă şi câţi dintre ei au bătăi de cap pentru că au uitat sau nu au avut timp să facă asta?

Oare câte inundaţii se vor petrece pe la blocuri fiindcă, aşteptând minunea de a avea apă, unii vor uita robineţii deschişi?

Câte mici afaceri suferă din pricina unor astfel de măsuri „programate”? Cum o fi să ai o cafenea, un bar sau un restaurant şi să nu poţi spăla vasele? Nu vreau nici să îmi imaginez cum o arăta copaia în care se spală, la grămadă, vesela!

Poate unii s-ar duce la sport dimineaţa. Dar, după, nu pot să facă un duş! Sigur, pot merge după-amiaza, dar, de ce să ne facă nouă Primăria program?!

Nu pot să înţeleg de ce în ţările civilizate nu se întâmplă aşa. Poate fiindcă avem, la CAO, (şi) un director – taman la marketing! – angajat pe ochi frumoşi.

Toate astea sunt întrebări care nu sunt puse public şi, în consecinţă, nici nu-şi primesc răspunsurile atât de necesare. Pentru că noi plătim nu gândim!(?)

marți, 8 decembrie 2015

Nici aici, nici aici!

Contra-editorial
Poate vă mai amintiţi vechea reclamă la detergent: „Nici aici, nici aici!”, exclama gospodina. Aşa e şi cu Ilie Bolojan. El spală, fără urmă (de ruşine) orice normă, orice regulă, orice cuviinţă.

Aşadar, e cert, primarul Oradiei a fost promovat în funcţia de secretar general al PNL. Cel care mai ieri ar fi mâncat pedelişti pe pită, va face (şi) cu ei ordine în partid, de acum înainte. Foarte bine! Bravo lui! E, orice s-ar spune, un important pas înainte pe parcursul carierei unui om politic.
Dar...
Munca de secretar general e grea, presupune organizarea şi coordonarea tuturor filialelor, plus alte nenumărate activităţi „interne”. E o „meserie” care, ca să o faci bine, îţi confiscă şi existenţa.
Totuşi, primarul Oradiei spune că nu are de gând să renunţe nici la poziţia de cap al administraţiei locale. Până la anul va lucra oarecum „interimar”, apoi „ca plin secretar general”. Deci, dacă va fi „plin” acolo, nu poate fi „plin” şi aici! Până şi comuniştii erau împotriva cumulului de funcţii. În urmă cu câţiva ani, o mulţime de oameni au sărit în sus când un parlamentar cu mintea mai creaţă susţinea că funcţia de primar ar trebui să poată fi compatibilă cu cele de senator sau deputat. Toţi au zis: „E nebun ăsta?! Nu se poate!”. Ei bine, El poate!

Cu ani în urmă, eu însumi am scris că de la Bucureşti, fiind deputat ori senator, nici măcar o filială de partid, aflată în teritoriu, nu poate fi condusă aşa cum trebuie. Să fii: secretar general al unui partid, primar de „mare municipiu” şi preşedinte de organizaţie locală, nici pe atât! Eu zic că, dacă i-ar păsa de interesele partidului sau de cele ale oraşului, mai mult decât de propria-i statuie, Ilie Bolojan ar „rupe pisica”. Zeu să fii şi nu cred că poţi face performanţă, la un asemenea nivel, în două slujbe, aflate la 600 de kilometri distanţă una de alta.

Sunt convins că edilul nostru mă va contrazice. Prin fapte. Altminteri... Dacă nu va face performanţă ca secretar general îşi periclitează ascensiunea politică. Dar, aici, concluziile se vor trage abia la anu’ pe vremea asta. Până atunci, sunt sigur, se va fi „aranjat” şi domnia sa cumva...

Acum primarul acţionează după principiul „pasului de papagal”. Asta-i o regulă de strategie militară care te învaţă să nu-ţi muţi toate trupele şi logistica într-un teritoriu cucerit, până când nu te-ai asigurat că poţi controla în totalitate zona. Mai aplicat spus, Ilie Bolojan face ca papagalul care nu lasă creanga din gheare până când nu s-a agăţat temeinic cu ciocul de altceva.

Ce-i cu astea? Se adevereşte încă o dată că nici la viitorul mandat de primar nu e încă pregătit să renunţe.
  1. Dacă nu ar fi aşa, ar demisiona în prima zi a anului 2016. Cu şase luni înaintea datei scrutinului la termen nu se mai pot organiza alegeri pentru funcţia de primar. Mircea Mălan i-ar putea deveni „moştenitor”. Asta doar dacă Ilie Bolojan ar fi dispus vreodată să renunţe la o cât de mică fărâmă din putere.
  2. Dar nu e omul care să rămână de căruţă sau „făr’ de colegi”, cum se spune.
  3. Cred că, în momentul ăsta planurile primarului arată cam aşa. Dacă, la toamnă, pică vreo mărire mai înaltă, pleacă, ne lasă. În acest caz, fiind primar ales în 2016, următorul candidat liberal, desemnat probabil de el, va avea un ascendent puternic asupra contracandidaţilor săi şi, sigur, ne va fi prezentat ca un demn succesor, „Garantat de dom’ ministru”. Că s-ar putea să ne pună la o oarece cheltuială contează prea puţin, important e să-i iasă lui socotelile.

Singura parte faină în poveste asta e că deja prin Primărie, în toiul iernii, vânt de primăvară adie. Funcţionarilor le-a mai venit inima la loc. „Jupânul” va fi departe şi, vorba ai, „Când pisica nu-i acasă...”.

luni, 7 decembrie 2015

Şisturi şi resturi



Mi se întâmplă rar, dar socotesc că, în faţa evidenţelor, orice alte argumente trebuie să cadă. Îmi scot, cu respect, pălăria în faţa deciziei primarului Ilie Bolojan de a face demersuri pentru eliminarea Oradiei şi a Sânmartinului de pe harta exploatării gazelor de şist.

Am, totuşi, o mică observaţie. Să nu uităm că, deocamdată, ideea se află la stadiul de promisiune. Doamne ajută!

Pe de altă parte, nu pot să-mi reţin mirarea. Cei interesaţi de acest subiect îşi mai amintesc cu siguranţă că, în urmă cu doi ani, pe când manifestaţiile împotriva exploatărilor de la Roşia Montană şi a gazelor de şist erau în toi, un grup de ecologişti orădeni i-a cerut primarului Ilie Bolojan să facă ceea ce el a început acum. Atunci, absolut surprinzător pentru mine, edilul a spus „pass”.

Cum am mai scris, Ilie Bolojan pare preocupat acum să „securizeze” resursa de apă termală a zonei, resursă care ar putea fi definitiv compromisă de începutul exploatării gazelor de şist.

Mă miră peste poate interesul pe care şeful administraţiei orădene îl are azi faţă de această resursă, spre care privea cu atâta dispreţ cu ocazia primei sale candidaturi, în urmă cu mai puţin de opt ani. Poate a descoperit şi domnia sa că apa termală este o alternativă ieftină, care poate asigura – fie şi parţial – încălzirea apartamentelor din Oradea. Mai mult, sunt convins că primarul Oradiei nu are de gând să renunţe la ideea de a transforma oraşul, cu sau fără Sânmartin, într-un pol al turismului termal. Şi, ia ghiciţi care e resursa de care are cea mai mare nevoie?! Evident, apa caldă din sol.

În altă ordine de idei, eu nu îmi fac cine ştie ce iluzii. Mă tem că scoaterea Oradiei şi a Sânmartinului de pe „harta” viitoarelor exploatări a gazelor de şist nu ne va scuti de pericolul poluării. E greu de crezut că, găsindu-se precum într-un fel de rezervaţie subterană, pânza freatică din subsolul celor două localităţi va fi scutită de consecinţele dramatice ale fracturării solului. Se ştie că această tehnologie afectează terenul pe suprafeţe foarte întinse împrejurul exploatării.

Rămâne de văzut care vor fi consecinţele demersurilor iniţiate de primarul Ilie Bolojan şi, mai ales, ale începutului lucrărilor de exploatare. Senzaţia mea este că „exploatatorii” nu încearcă decât să mai îndulcească hapul amar, pe care iată până la urmă tot trebuie să-l înghiţim, sperând poate că orădenii nu vor mai ieşi în stradă să se pună de-a curmezişul intenţiilor lor. Poate au socotit deja că nu pierd prea mult din producţie, dacă fac această concesie. În schimb, pot puncta la capitolul imagine.

La rândul său, Ilie Bolojan pare înscris într-o adevărată competiţie de forţă al cărei premiu ar putea fi titlul de „cel mai verde primar” al României. Şeful administraţiei orădene se ştie vulnerabil la acest capitol şi trage tare să recupereze puncte în ochii populaţiei. Eu cred că o face de ochii lumii şi de dragul scorului electoral, dar asta e doar părerea mea şi contează mai puţin.

Cu sau fără Oradea şi Sânmartin, noi toţi riscăm să pierdem enorm, dacă Bihorul intră pe harta exploatărilor active a gazelor de şist. Pericolul n-a trecut. E chiar mai aproape cu această concesie făcută primarului Ilie Bolojan. Natura nu ţine cont de limitele desenate de oameni pentru Oradea şi Sânmartin. Nu vă faceţi iluzii, efectele fracturării nu vor întârzia să apară!

Dar, deocamdată, intenţia, buna-intenţie, contează!

joi, 3 decembrie 2015

Un (foarte) posibil răspuns

De ce suntem, unde suntem? Cum am ajuns, unde am ajuns? Două, din sutele, de variaţiuni ale aceleiaşi teme, obsedanta întrebare ce priveşte starea deplorabilă în care se află România.

Un posibil răspuns, unul cât de poate de elocvent, am găsit în volumul "Şantajul şi etajul". Aparţinând jurnalistului George Stanca, această carte pune în valoare opera şi personalitatea unui mare jurnalist, Pamfil Şeicaru, rămas în conştiinţa publică - pe nedrept - mai ales prin celebra expresie citată în titlul cărţii, vorbă care, în ciuda credinţei larg răspândite, nu îi aparţine.

Aşadar, ce spunea Pamfil Şeicaru, în 1950, despre ce s-a întâmplat cu România şi, mai ales, care vor fi, pe termen lung, consecinţele "ocupaţiei" comuniste:

"Să înţelegem că asupra ţării noastre a căzut o bombă atomică morală. Constatările medicilor au stabilit că (...) o radioactivitate reziduală subzistă multă vreme după explozie (...) nisipul, algele marine, prezentau o radioactivitate periculoasă. Când ţara va fi din nou liberă, multă vreme vom fi sub ameninţarea tăcută şi vicleană a radioactivităţii reziduale a regimului comunist, în forme pe care noi nu le putem bănui şi de al căror caracter oamenii nu-şi vor da seama".

Am tratat "tranziţia" ca pe un plan cincinal. Ne-am grăbit să întrecem prezicerile lui Silviu Brucan. Dar, adevărul, tristul adevăr, este că nu ne-am vindecat încă de comunism. Şi, dacă ar fi să judec prezentul dintr-o perspectivă pesimistă, aş zice că pare imposibil ca generaţia mea să scape vreodată de consecinţele maladive ale radiaţiilor comuniste.

De asta suntem unde suntem!