am decis sa scriu aceste randuri provocat de lipsa de reactie a colegilor mei din organizatia oradeana a Asociatiei Pro Democratia si, mai ales, de reactia - cred eu disproportionata - a senatorului PSD Florian Bodog. tacerea celor care mi-au fost colegi, pana la momentul in care, din motive profesionale, am fost nevoit sa ma retrag din APD, lasa impresia ca au fost pusi la pamant de reactia parlamentarului bihorean. si, pentru mine, ca vechi membru al APD Oradea, o astfel de situatie este inacceptabila.
as vrea sa fie cat se poate de limpede. nu exclud posibilitatea ca Becsky Istvan, observatorul APD care sustine ca l-ar fi vazut pe senator prin judet, in ziua turului doi, sa se fi inselat. insa, repet, reactia senatorului Bodog, asa cum a fost expusa in comunicatul de presa dat publicitatii, mi se pare exagerata. nu cred ca era cazul ca domnul senator sa isi verse frustrarile post electorale in capul APD Bihor. cu siguranta, nu intr-o astfel de maniera virulenta.
cred ca in acest moment PSD Bihor ar trebui sa aiba alte prioritati decat "meciul", fara miza, cu APD Oradea. rezultatul votului pentru alegerea presedintelui Romaniei a fost un dezastru si pentru PSD Bihor. asemenea stare de fapt cere masuri. in loc sa faca asta sau macar sa isi asume barbateste infrangerea (Ponta a putut!) liderii PSD Bihor arunca pisica. s-a vazut deja ca, in ceea ce priveste plimbatul gainii, colegii lor sunt adevarati experti. explicatiile domnului presedinte Mang sunt de-a dreptul aiuritoare. o astfel de atitudine nu poate genera niciun progres in relatia cu alegatorii si, pe cale de consecinta, rezultatele electorale pe care pesedistii bihoreni si le tot doresc degeaba. ascultand justificarile liderilor PSD Bihor nu poti decat sa te intrebi cum de nu e Ponta presedinte. simplu, fiindca alegerile sunt pe voturi, precum fotbalul e pe goluri, nu pe vorba goala sau pe justificari.
genul asta de atitudine, ifosele, tafna, au dus la pierzanie un partid care, iata, reuseste performanta unica sa piarda alegerile dupa ce in primul tur a avut un avans de 10 procente, basca se mai afla si la guvernare! un comunicat de cateva randuri, necesar poate, era suficient sa lamureasca situatia. dar domnului senator Bodog i s-a parut, probabil, prea putin. onoarea sa de parlamentar se cerea "reperata". asa ca domnia sa a declarat ca este "dezamagit" de prestatia APD.
poate n-ar fi rau sa afle si domnul senator Bodog ca APD exista inca de pe vremea in care domnia sa nu insemna nimic ca figura publica si, mai mult decat atat, APD nu se confunda, nicidecum, unul dintre oamenii care formeaza asociatia. genul acesta de generalizari sunt specifice unei mentalitati totalitare, pe care sunt peste poate de surprins sa o descopar la un parlamentar roman care, pe deasupra, mai este si cadru universitar. sa acuzi o intreaga organizatie pentru, eventuala, eroare a unuia dintre membrii ei tradeaza acelasi tip de raportare la societatea civila precum cel al PSD fata de alegatorii din diaspora. atunci cand le ceri tuturor sa semneze, in prealabil, o declaratie prin intermediul careia spun ca nu vor comite o fapta ilegala este evident ca-i vezi pe toti votantii din strainatate ca si pe o sleahta de banditi, potentiali infractori.
nu pot sa nu ma intreb ce a facut domnul senator in acesti ani de mandat? recunosc, nu e putin. insa, cu numai patru luari de cuvant in plenul Senatului, ma gandesc ca n-ar fi rau ca domnia sa sa isi mai exerseze retorica acolo unde l-a trimis poporul, nu prin comunicate de presa impotriva APD. sau putea sa o faca in campania electorala, perioada in care nu s-a prea remarcat...
acum, dupa razboi, simte si domnul Bodog nevoia sa fie combativ? domnia sa e "dezamagit"? stiu eu cateva milioane de sustinatori ai domnului Ponta si mai dezamagiti de faptul ca masinaria de lupta, din al carui angrenaj face parte si domnul senator, a esuat atat de lamentabil. poate domnul Bodog tinteste mai sus si a profitat de aceasta situatie pentru a se face remarcat pe linie de partid. ma rog, e treaba domniei sale. cum ziceam, dupa razboi... multi viteji se arata!
vineri, 21 noiembrie 2014
miercuri, 5 noiembrie 2014
cina cea mai faina
recunosc, sunt omul care cam stramba din nas la postarile prea personale de pe fb sau bloguri. vacante, catelusi, bebelusi, chestii de genul X a fost pe nu stiu unde, cu nu stiu mai cine... ma lasa rece si imi par a fi niste indiscretii ostentativ afisate.
ei, de data asta, am sa fac chiar eu o exceptie. tin sa va povestesc o experienta intima si de-a dreptul ravasitoare. o cina.
nu stiu daca am fost in rai sau daca toate muzele bucatariei s-au pogarat asupra mesei noastre, insa stiu sigur ca toti cei carora nu le-a fost dat sa traiasca asa ceva fac degeaba umbra pamantului.
preludiul s-a constituit dinr-o excelenta palinca de Vascau. licoarea asta perfida, e alba ca lacrima, dulceaga si usoara. ucide incet si cu metoda, ardeleneste. nu m-am putut rabda si am gustat, cu mare grija, din visinata casei: rubinie, consistenta, dulce, precum sangele unei voluptoase domnisoare.
insa masa, ah masa aceea! inca regret ca nu am raspuns primului impuls, de a-i face o fotografie. poate ca n-am gresit totusi. in acest caz, imaginea n-ar putea spune mare lucru, chiar si cuvintele sunt prea sarace ca sa o faca.
- carnati fierti in zeama de varza. licoarea care-i scoate pe betivii din suferinta are puterea de a da o alta viata carnatilor. scoate din ei unsoarea si damful. printr-o ciudata alchimie, amintirea grasunului se transforma in ceva usor, aproape difan, fara a-i lua nimic din savoare.
- ciolan cu dulceata de ardei iuti. carnea, care e musai sa fie frageda, sa se topeasca in gura bietului mesean, se unge discret cu mirul tuturor celor cazuti in pacatul fara intoarcere al gurmanzilor. rezultatul rupe gura lumii. simturile o iau razna, nervii se scurtcircuiteaza, dulce, iute, aromat... te simti martorul unui big-bang gustativ si victima unei furtuni de proportii cosmice.
- am gustat sunca perfecta! pitite discret, asemeni unei frumuseti care nu are nevoie sa epateze pentru a fi remarcata, printre branzeturile aspre de la la Campi-Moti, abia se zareau cateva feliute de sunca. carne curata, fara pic de grasime sau ata de zgarci. muschiul avea o culoare sanatoasa, aproape vie, prinsa usor de bronzul fumului facut cu lemne. nici tare, nici moale, sunca asta avea gustul catifelat al carnii, de negasit la mezelurile ori prea fade ori prea dure ale zilelor noastre.
pe langa toate astea, painea era calda, plina de seminte si arome. varza, nici dulce, nici acra, fiindca n-a apucat sa stea in butoi cat sa se faca precum o soacra iar castravetii, mama! mici cat degetelele unui copil, se spargeau intre dinti precum niste grisine vegetale, lasand sa scape pe limba zeama imblanzitoare pentru gusturile grele ale carnilor de tot felul.
si vinu! tanar, efervescent, nelinistit indeajuns, putin iute la limba, usor acrisor, rosu... solemnitatea intunecata a butoiului nu l-a ajuns inca. avea numai gust si aroma de strugure. vinul acesta sprinten si vesel, ca un erou de poante bune, era exact precum mesenii la ceasul incheierii festinului.
si, dupa ce simturile ti-au astfel hartuite, cum sa nu o iei razna? ganduri ciudate imi treceau prin minte. sa indes niste carnati in buzunare. sa ascund cateva felii de sunca la piept. sa pitesc in palma ce a mai ramas din ciolanas... apoi, patruns de beatitudine, m-a prins altruismul. bieti oameni nefericiti, saracii, toti cei care n-au apucat sa se bucure de o astfel de cina divina. cum sa-i inviti la gazda acasa? cum l-ai putea convinge sa-si deschida un birtut? cum sa furi din bucate, ca sa le imparti poporului care nu s-a impartasit din cina divina?
pentru asa un ospat, sa mananci scoarta de copac, adica fulgi din aia fara gust, si sa nadusesti pana la sange in sala e un pret prea mic. asta chiar daca o astfel de cina se petrece o data in viata. absolut sigur!
ei, de data asta, am sa fac chiar eu o exceptie. tin sa va povestesc o experienta intima si de-a dreptul ravasitoare. o cina.
nu stiu daca am fost in rai sau daca toate muzele bucatariei s-au pogarat asupra mesei noastre, insa stiu sigur ca toti cei carora nu le-a fost dat sa traiasca asa ceva fac degeaba umbra pamantului.
preludiul s-a constituit dinr-o excelenta palinca de Vascau. licoarea asta perfida, e alba ca lacrima, dulceaga si usoara. ucide incet si cu metoda, ardeleneste. nu m-am putut rabda si am gustat, cu mare grija, din visinata casei: rubinie, consistenta, dulce, precum sangele unei voluptoase domnisoare.
insa masa, ah masa aceea! inca regret ca nu am raspuns primului impuls, de a-i face o fotografie. poate ca n-am gresit totusi. in acest caz, imaginea n-ar putea spune mare lucru, chiar si cuvintele sunt prea sarace ca sa o faca.
- carnati fierti in zeama de varza. licoarea care-i scoate pe betivii din suferinta are puterea de a da o alta viata carnatilor. scoate din ei unsoarea si damful. printr-o ciudata alchimie, amintirea grasunului se transforma in ceva usor, aproape difan, fara a-i lua nimic din savoare.
- ciolan cu dulceata de ardei iuti. carnea, care e musai sa fie frageda, sa se topeasca in gura bietului mesean, se unge discret cu mirul tuturor celor cazuti in pacatul fara intoarcere al gurmanzilor. rezultatul rupe gura lumii. simturile o iau razna, nervii se scurtcircuiteaza, dulce, iute, aromat... te simti martorul unui big-bang gustativ si victima unei furtuni de proportii cosmice.
- am gustat sunca perfecta! pitite discret, asemeni unei frumuseti care nu are nevoie sa epateze pentru a fi remarcata, printre branzeturile aspre de la la Campi-Moti, abia se zareau cateva feliute de sunca. carne curata, fara pic de grasime sau ata de zgarci. muschiul avea o culoare sanatoasa, aproape vie, prinsa usor de bronzul fumului facut cu lemne. nici tare, nici moale, sunca asta avea gustul catifelat al carnii, de negasit la mezelurile ori prea fade ori prea dure ale zilelor noastre.
pe langa toate astea, painea era calda, plina de seminte si arome. varza, nici dulce, nici acra, fiindca n-a apucat sa stea in butoi cat sa se faca precum o soacra iar castravetii, mama! mici cat degetelele unui copil, se spargeau intre dinti precum niste grisine vegetale, lasand sa scape pe limba zeama imblanzitoare pentru gusturile grele ale carnilor de tot felul.
si vinu! tanar, efervescent, nelinistit indeajuns, putin iute la limba, usor acrisor, rosu... solemnitatea intunecata a butoiului nu l-a ajuns inca. avea numai gust si aroma de strugure. vinul acesta sprinten si vesel, ca un erou de poante bune, era exact precum mesenii la ceasul incheierii festinului.
si, dupa ce simturile ti-au astfel hartuite, cum sa nu o iei razna? ganduri ciudate imi treceau prin minte. sa indes niste carnati in buzunare. sa ascund cateva felii de sunca la piept. sa pitesc in palma ce a mai ramas din ciolanas... apoi, patruns de beatitudine, m-a prins altruismul. bieti oameni nefericiti, saracii, toti cei care n-au apucat sa se bucure de o astfel de cina divina. cum sa-i inviti la gazda acasa? cum l-ai putea convinge sa-si deschida un birtut? cum sa furi din bucate, ca sa le imparti poporului care nu s-a impartasit din cina divina?
pentru asa un ospat, sa mananci scoarta de copac, adica fulgi din aia fara gust, si sa nadusesti pana la sange in sala e un pret prea mic. asta chiar daca o astfel de cina se petrece o data in viata. absolut sigur!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)