Acest text este răspunsul la o provocare. A fost scris în urmă cu câţiva ani. L-am reciti şi n-aş schimba o vorbă din el. Aşa că m-am gândit că e potrivit pentru Sărbătoarea Naţională.
Cum este România mea?
Uff, cea mai grea întrebare!
Cum aş vrea să fie România?
O, cea mai simplă întrebare!
Aş vrea ca ţara mea să fie întocmai ca
„România mea”.
Dar, fiindcă
ştiu că am rămas dator cu descrierea României mele, am să încerc un răspuns.
România mea este
România „tuturor timpurilor şi tuturor veacurilor”. Este acest pământ, aşa cum
a fost el încă dinainte să fi fost păşit de o urmă de om. Cred că România ne-a
fost hărăzită încă înainte ca apele să fi fost rupte de pământ.
România mea este
România pe care o poţi iubi la nebunie dar nu o poţi urî, pentru că ceea ce e
rău în ea, de fapt, nu este al ei. Tare mă tem că este numai al nostru. Ar fi
foarte simplu să spun că, azi, România mea este ţara în care mă lupt să
supravieţuiesc. Că este statul în care, am pierdut o slujbă, pentru care eram
cel mai bine pregătit, fiindcă ea a fost dată pe temeiuri politice. Dar nu ar
fi egoist să reduc România, fie şi România mea, la tulburări de moment?
România mea, şi
spun asta cu netăgăduită mândrie, este mai mult decât atât!
România mea e
spaţiul fundamental creştin şi, în mod esenţial, tolerant, aşa cum a fost ea de
la Brăila, la Cernăuţi, din insula Ada Kahle la Oradea.
România mea este
patria strămoşilor mei. România mea este ţara desenată de daci, apărată de
Ştefan şi de Mihai, ridicată de generaţia lui Avram Iancu, întărită de Carol I
şi de vrednicii lui urmaşi, dar ţinută pe verticală, fix către cer, prin martiriul celor care au murit la:
Aiud, Gherla, Sighet...
România mea este
şi ţara bunicilor mei. A unuia care a luptat pe front şi a celuilalt care,
oarecum paradoxal, m-a învăţat că „pentru ţara ta merită să trăieşti, nu să
mori”. Prin ei, România a dus mai departe ceea ce azi parcă îi lipseşte cel mai
tare. Bunul simţ, cumsecădenia ţăranilor care ştiau să fie „cetăţeni” fiindcă
aşa au învăţat din veacul veacurilor şi nu fiindcă aşa-i îngrădea vreo lege.
Pentru ei era foarte simplu. Ei şi-au făcut datoria. Când a fost să lucreze au
lucrat, când a fost să zămislească prunci, asta au făcut, când a fost vreme de
război au luptat... Toate le-au făcut, după pasul răbdator al cosmosului şi
după cuvintele înţelepte ale Ecleziastului.
România mea e
zid! Bucată de piatră peste bucată de stâncă de pe Ceahlău, din cetatea
Tomisului, de la Sarmisegetuza, din Densuş, de la Severin, din Apuseni, de la
Poienari, Sătmar... În vârf cu turlă semeaţă ca împrumutată de la Sighişoara.
Să nu uit!
România e ţara în care am învăţat să iubesc, citindu-l pe Eminescu. Să rezist,
înţelegându-l pe Caragiale. Să mor, ascultându-l pe Grigore Leşe.
Şi, dacă stau
bine să mă gândesc, România e ţara pe care n-aş putea să o descriu într-o mie
de pagini.
Aproape c-aş spune:
România e tot, dar mai sunt şi alte „Românii”. Fiecare are dreptul să aibă, în
acte şi-n suflet, patria sa. Patria asta e, la fiecare, după măsura sufletului
său. Ce păcat că ţara noastră e condusă de oameni cu suflete atât de mici!
România e ţara care, ştiu sigur, merită mai mult! De la noi! De la cei care au
sau de la cei care aspiră la o inimă mare, atât de mare cât să aibă de unde
dărui.
Simplu de tot:
România este! şi, până atunci, nimic nu e pierdut.
Ce aş vrea să fie România?
Cum v-am zis, aş
vrea ca România să fie aşa cum e România mea. Dar ştiu, că sunt mii, poate
milioane, de români simpli care se gândesc la România şi ar vrea ca ţara lor să
fie aşa cum o vor ei. Nici-un bai! E loc pentru toată lumea. Eu cred că ceea ce
contează e să ne gândim la România, să ne pese de ea, s-o proiectăm cumva prin
lumina sufletelor noastre. Să nu ne fie indiferentă, aşa cum este, cu
frumuseţile şi durerile ei, pentru că, până la urmă, România este exact aşa cum
suntem şi noi.