„La Pungesti îți vine să săruți pământul”

sunt dator cititorilor mei cu o mai largă prezentare a câtorva amănunte despre viața recentă a regizorului Lech Kowalski.

lui îi aparțin cuvintele din titlu, la fel ca și filmul „Drill Baby Drill”, un film în care, așa cum probabil ați ghicit, este vorba despre lupta câtova fermieri - polonezi - împotriva Chevron.

iată ce scrie Kowalski despre globalizare: „nimeni nu poate lupta împotriva globalizării, este vorba de un proces desfășurat de câteva secole. sunt însă diferite modalități în care putem sensul modern al acestui cuvânt, care începe cu majuscula G. trebuie doar să ne gândim ca la un nou tip de invazie, la ceva care seamănă cu o armată care îți intră în țară și care încearcă să înfrângă pe toată lumea, transformându-i pe oameni, în primul rând, în consumatori. cu asta avem de-a face când vorbim despre globalizarea secolului XXI. în acest secol, totul este de vânzare. iar când ne gândim la asta, trebuie să ne întrebăm: „sunt eu de vânzare? dar valorile mele? îmi pot scoate arta la mezat? dar inima mea? sau familia?”.

„ce înseamnă, de fapt, să vinzi? când, de exemplu, mergi la IKEA și cumperi un produs extrem de ieftin, care îți ia ochii și este modern, dar care rezistă doar câțiva ani, întreabă-te de ce cumpăr acest lucru? este oare din cauza faptului că vreau să par un individ postmodern? genul de persoană care a aderat la monocultură, pe care o vedem la TV sau în revistele glossy? daca vrei să faci parte din grupul celor trendy, n-ai decât să cumperi produse IKEA. fii ca cei pe care îi vezi în reclame. fii fericit cu produsul pe care îl cumperi, căci este o bucățică a globalizării. esti mai aproape cu un pas de monocultură. O REVOLUȚIE, DACĂ AR FI SĂ SE ÎNTÂMPLE - căci, deși sunt sceptic, am totuși o speranță - AR TREBUI SĂ PUNĂ, ÎN PRIMUL RÂND, PROBLEMA GLOBALIZĂRII.
într-un fel, este vorba de bani. profit pentru oameni care sunt foarte departe de realitatea noastră. acea mână de oameni care sunt foarte departe de realitatea noastră. acea mână de oameni care câștigă enorm de pe urma globalizării. trebuie doar să te gândești la asta, înainte să cumperi ceva. este ATÂT de simplu”.

„optimismul are legătură cu oamenii care s-au săturat de toate acele detalii care au oprimat Vestul de atâta vreme. este ca și cum Vestul începe să-și dea seama de lucrurile care se petrec de ani întregi în Africa, iar oamenii se trezesc la realitate. POATE ESTE PREA TÂRZI, în unele locuri, PENTRU REBELIUNE, DAR CRED CĂ ESTE MAI BINE SĂ TRĂIEȘTI ÎNTR-O STARE DE REVOLTĂ, CHIAR DACĂ TOTUL SE DESTRAMĂ... TRĂIND ÎNTR-O ZONĂ DE SACRIFICIU, DECÂT SĂ TACI PENTRU CĂ EȘTI PREA PROST SAU PREA ÎNSPĂIMÂNTAT SĂ FACI CEVA.

REVOLTA ȘI REBELIUNEA SUNT O RELIGIE DE STAT.
o descopăr. de aceea am fost entuziasmat de Pungești, an simțit conexiunea directă pe care oamenii o au cu pământul lor, nevoia de a-l proteja, de a-l salva de diabolicul Chevron. este locul unde ai vrea să cazi în genunchi și să săruți pământul”.

„instinctele ne ajută sa supraviețuim - iar asta trebuie să ne tot aducem aminte. nu avem voie să ne uităm primitivismele.  de ele trebuie să ascultăm, mai mult decât de oamenii de știință, sau alții care ne mint, spunând că știința ne va salva planeta. nu o va face”.

„până la urmă, cu toți ar trebui să fim într-un fel activisti. altfel ne vom trezi responsabili pentru sfârșitul vieții pe pământ așa cum o știm noi acum”.

interviul cu Lech KOWALSKI a apărut în revista Dilema, nr. 501, dosar, pag. VI.
recunoașteti, sunt aici câteva idei care ar trebui să ne facă măcar să cădem pe gânduri!

Romania mea!

Acest text este răspunsul la o provocare. A fost scris în urmă cu câţiva ani. L-am reciti şi n-aş schimba o vorbă din el. Aşa că m-am gândit că e potrivit pentru Sărbătoarea Naţională.

Cum este România mea?

Uff, cea mai grea întrebare!

Cum aş vrea să fie România?

O, cea mai simplă întrebare!

Aş vrea ca ţara mea să fie întocmai ca „România mea”.

Dar, fiindcă ştiu că am rămas dator cu descrierea României mele, am să încerc un răspuns.

România mea este România „tuturor timpurilor şi tuturor veacurilor”. Este acest pământ, aşa cum a fost el încă dinainte să fi fost păşit de o urmă de om. Cred că România ne-a fost hărăzită încă înainte ca apele să fi fost rupte de pământ.

România mea este România pe care o poţi iubi la nebunie dar nu o poţi urî, pentru că ceea ce e rău în ea, de fapt, nu este al ei. Tare mă tem că este numai al nostru. Ar fi foarte simplu să spun că, azi, România mea este ţara în care mă lupt să supravieţuiesc. Că este statul în care, am pierdut o slujbă, pentru care eram cel mai bine pregătit, fiindcă ea a fost dată pe temeiuri politice. Dar nu ar fi egoist să reduc România, fie şi România mea, la tulburări de moment?

România mea, şi spun asta cu netăgăduită mândrie, este mai mult decât atât!

România mea e spaţiul fundamental creştin şi, în mod esenţial, tolerant, aşa cum a fost ea de la Brăila, la Cernăuţi, din insula Ada Kahle la Oradea.

România mea este patria strămoşilor mei. România mea este ţara desenată de daci, apărată de Ştefan şi de Mihai, ridicată de generaţia lui Avram Iancu, întărită de Carol I şi de vrednicii lui urmaşi, dar ţinută pe verticală, fix către  cer, prin martiriul celor care au murit la: Aiud, Gherla, Sighet...

România mea este şi ţara bunicilor mei. A unuia care a luptat pe front şi a celuilalt care, oarecum paradoxal, m-a învăţat că „pentru ţara ta merită să trăieşti, nu să mori”. Prin ei, România a dus mai departe ceea ce azi parcă îi lipseşte cel mai tare. Bunul simţ, cumsecădenia ţăranilor care ştiau să fie „cetăţeni” fiindcă aşa au învăţat din veacul veacurilor şi nu fiindcă aşa-i îngrădea vreo lege. Pentru ei era foarte simplu. Ei şi-au făcut datoria. Când a fost să lucreze au lucrat, când a fost să zămislească prunci, asta au făcut, când a fost vreme de război au luptat... Toate le-au făcut, după pasul răbdator al cosmosului şi după cuvintele înţelepte ale Ecleziastului.

România mea e zid! Bucată de piatră peste bucată de stâncă de pe Ceahlău, din cetatea Tomisului, de la Sarmisegetuza, din Densuş, de la Severin, din Apuseni, de la Poienari, Sătmar... În vârf cu turlă semeaţă ca împrumutată de la Sighişoara.

Să nu uit! România e ţara în care am învăţat să iubesc, citindu-l pe Eminescu. Să rezist, înţelegându-l pe Caragiale. Să mor, ascultându-l pe Grigore Leşe.

Şi, dacă stau bine să mă gândesc, România e ţara pe care n-aş putea să o descriu într-o mie de pagini.

Aproape c-aş spune: România e tot, dar mai sunt şi alte „Românii”. Fiecare are dreptul să aibă, în acte şi-n suflet, patria sa. Patria asta e, la fiecare, după măsura sufletului său. Ce păcat că ţara noastră e condusă de oameni cu suflete atât de mici! România e ţara care, ştiu sigur, merită mai mult! De la noi! De la cei care au sau de la cei care aspiră la o inimă mare, atât de mare cât să aibă de unde dărui.

Simplu de tot: România este! şi, până atunci, nimic nu e pierdut.

Ce aş vrea să fie România?

Cum v-am zis, aş vrea ca România să fie aşa cum e România mea. Dar ştiu, că sunt mii, poate milioane, de români simpli care se gândesc la România şi ar vrea ca ţara lor să fie aşa cum o vor ei. Nici-un bai! E loc pentru toată lumea. Eu cred că ceea ce contează e să ne gândim la România, să ne pese de ea, s-o proiectăm cumva prin lumina sufletelor noastre. Să nu ne fie indiferentă, aşa cum este, cu frumuseţile şi durerile ei, pentru că, până la urmă, România este exact aşa cum suntem şi noi.

o, brad frumos!

o chestie nu-mi da pace de cateva zile'ncoace.

citesc prin ziare ca Primaria a "ridicat" din curtile unor oradeni, la cerere, doi brazi, pentru ca mai tarziu sa-i planteze in centrul orasului, pe post de pomi de Craciun.

ceve nu-mi pare a fi in regula cu chestia asta.

una la mana ca nu e prima data cand se intampla asa ceva. precedentul s-a nascut anul trecut.

doi, ca astfel de brazi sunt adevarate monumente vii ale orasului, parte esentiala a plamanului sau verde.

care e mesajul, implicit, transmis de administratia orasului declarat "Capitala verde a Romaniei"?

"ai, pe langa casa, un copac ce a crescut prea mare si te cam incurca?

e OK sa-l tai. mai mult, venim noi, cei de la Primaria Oradiei, si te ajutam. ti-l si ridicam, moca"!

astfel, copaci care au crescut in zeci de ani, care dau orasului tone de tone de oxigen in fiecare an, dispar intr-o luna.

eu zic ca nu e bine. desigur, altii pot sa gandeasca altfel...

domnului primar, cu raceala

azi noapte temperatura exterioara a scazut sub zero grade.

nici in casele din Rogerius nu a fost mult mai cald. de fapt, la mine a fost atat de rece incat, desi m-am infofolit, ca sa fac fata situatiei, tot m-am trezit cu dureri in gat.

fiindca nu pot sa-i multumesc domnului primar pe cale verbala, o fac, iata, in scris.

deci, va multumim "conducator iubit". va multumim ca, sub mandatul dvs., ne e frig in case, ca nu avem apa calda, ca, datorita dvs., nu putem uita "iepoca de aur". chiar, ce ar fi sa aranjati si niste pene de curent? ca de infometarea noastra se ocupa USL.

una peste alta, sunteti cel mai bun agent electoral al lui Ceausescu.

imi aduc aminte ca, acum vreo zece ani, "banditul" de Filip avertiza ca prima urgenta a Oradiei este inlocuirea retelelor de apa si caldura. dvs. nu erati pe aici in acele vremuri. ati venit mai tarziu si ne-ati facut poduri, giratii, parcuri... necesare si ele si, mai ales, aducatoare de voturi.

dar, in cinci ani si mai bine, pentru confortul nostru casnic n-ati prea facut nimic. ba, pardon, ati pus CET-ul pe butuci. pana si proiectul noii centrale termice, care-i alta Mare discutie, pare ca bate pasul pe loc.

e misto sa ai drumuri, dar e naspa sa iti fie frig in casa. vedeti dvs., unii nu-si petrec viata in masina.

si cand te gandesti ca toate aceste minunate "ctitorii" ale epocii Bolojan ar putea fi spulberate de picamare, fiindca retelele tot trebuie schimbate, zau te apuca groaza. desi, daca stau bine sa ma gandesc, exista si varianta ca administratia sa o mai lalaie asa, carpind iarna ce repara vara, pana la sfarsitul mandatului. apoi, dupa EL potopul...

suntem in situatia de a plati scump un confort urban foarte relativ, ca sa nu spun de-a dreptul precar, si pentru asta nu avem decat sa-i multumim capului administratiei locale.

P.S. bonul de la Faringosept mi-l deconteaza Primaria? as vrea sa pot injura administratia si CET-ul asa cum imi vine. cu glas tare!

doua nedumeriri

caz national. Primaria din Targu Mures a pus taxe pe inmormantari si pe serviciile anexe. nu pricep de ce se mira lumea? la noi, cand omul lui Ilie, Andrica de la ADP, a luat aceleasi masuri, n-a zis nimeni nimic.
alta chestie. e plin fb-ul de revoltati, oradeni suparati ca, azi, 26 noiembrie 2013, CET-ul ne taie apa calda si incalzirea. toata lumea injura CET-ul, cum spuneam, nu scapa nici stabimea sa, de ieri si de azi... dar, spre stupoarea mea, nimeni nu are nimic cu comandantul suprem al orasului. dl. primar Ilie Bolojan nu are chiar nicio raspundere?!
am vaga senzatie ca suntem sau mai bine zis sunt victimele unei subtile campanii de spalare a creierelor. am fost invatati ca tot ce se face bine in Oradea i se datoreaza numai lui, Bolojanului, iar pentru tot ce e rau, obligatoriu, altii sunt de vina.

aberatie de decoratie

o situatie care oriunde in lume ar fi pus punct unei cariere politice nu este de ajuns sa il doboare pe Ioan Mang. numa' ce-i drept ca si lumea i-a trecut-o elegant cu vederea. dar de aici pana la a afla ca presedintele PSD Bihor a fost decorat e cale lunga. am ramas interzis cand am citit stirea conform careia Ioan Mang a fost facut ofiter al unui ordin belgian, sub semnatura regelui insusi.
e clar ca vicepresedintele Consiliului Judetean Bihor este inscris intr-un adevarat maraton de imagine, dar lumea stia ca belgienii iubesc copii, nu plagiatorii!
auzi "ofiter" al unui ordin regal!!! candva ofiterii decorati aveau onoare si reputatie. ce sa-i faci daca, fiind pesedist, Mang nu s-a putut invarti si el de o decoratie din partea Casei Regale a Romaniei, precum primarul Ilie Bolojan... iata, s-a descurcat si el cum a putut.
o medalie, in acest caz, ca in mai toate de altfel, e o iluzie, un miraj de onorabilitate, cel mult o mutare de imagine. insa plagiatul, tagaduit sau nu, tot o hotie ramane si tot de o retragere discreta ar trebui sa fie incununat. ma tot intreb, oare ambasadorul Belgiei la Bucuresti stie cui i-a prins medalia pe piept?
eu cred ca, intr-o lume normala, asa ceva nu se face, excelenta.

eroi au fost, erori sunt inca

extrem de interesant interviul Andreei Pora cu Gabriel Liiceanu, din revista 22.
la un moment dat, filosoful spune ca "Dispretul in numele puterii este ucigator".
ce bine ar fi daca puternicii zilelor noastre ar mai citi din filosofi ca dl. Liiceanu.
poate ne-ar trata cu mai putin dispret si astfel ar face mai putine victime.
se vede treaba ca puterea, in esenta ei, nu s-a schimbat, e la fel de "ucigatoare". metodele difera, e drept. azi nu te mai salta masina neagra, in creierii noptii, din pat, pentru ca sa mori la Canal ori la Aiud. astazi esti stigmatizat si izolat, lasat - vorba lui Ion Iliescu - sa "fierbi in suc propriu", pana la descompunere. e un mod de a ucide lent, cel putin la fel de perfid ca si cel practicat de Securitate, insa, in plus, pastreaza o perfida aparenta de democratie.

re-vine Miliția?

Îl știu pe Tomi de pe vremea în care frecventa grădinița Ecotopului. Acum e student la medicină, cu bursă în străinătate. Este unul dintre acei puțini tineri din ziua astăzi la care bunul simț se citește pe figură.

Din aceste motive am fost mai mult decât revoltat să aflu că un polițist și-a permis, așa cu de la el putere, să-l eticheteze pe Tomi drept „nulitate”. Totuși, pentru ce? Ei bine, a îndrăznit omul să mai ceară o autorizație pentru marșul duminical în apărarea Roșiei Montane.

Povestea e puțin mai lungă. 

Știu că, în urmă cu o săptămână, reprezentanții manifestanților s-au bucurat de toată atenția oamenilor în uniformă. Li s-a sugerat să renunțe la manifestații, „că vine frigul”. Sau măcar să oprească marșurile fiindcă, după cum se exprima un alt „milițian”, demonstrațiile le-au mâncat cota de benzină.

Când, zilele astea, Tomi s-a dus cu o nouă cerere pentru marșul de duminică după-amiaza, dl. Penescu s-a enervat. A pus mâna pe telefon și l-a luat tare. „Păi, cum ne-am înțeles noi? Sunteți neserioși...” și alte asemenea „subtile” presiuni care au culminat cu expresia „nulitate”.

Nu știu ce și-ar fi dorit adjunctul de la Circulație? Ca Tomi să pocnească, regulamentar, din călcâie și să sisteze protestele? Nici măcar nu depinde numai de el. Vreau să cred că s-ar fi găsit printre noi destui care să depună încă o cerere ca și aceea care l-a deranjat atât de tare pe polițist.

Ce i s-a năzărit omului în uniformă nu știu, dar știu că o asemenea ieșire nu e demnă de numărul impresionant de stele pe care le poartă la umăr. Și, în plus, nu e treaba lui să fie îngrijorat dacă ne e frig, dacă ne dor picioarele sau, cumva, ne e frică. Misiunea domniei sale e să aprobe sau nu cererea. Însă, dacă verdicul e „nu”, trebuie să explice și de ce! Că noi, până acum, nu i-am prea dat motive.

Poate tocmai fiindcă relația manifestanților orădeni cu oamenii în uniformă a fost una cât se poate de corectă trebuia să apară și un personaj care să dea cu bulanu'n baltă.

Măcar ați raportat „misiune îndeplinită”, domnule Penescu?

o idee creata... fara de mustata

multe chestii a facut primarul Ilie Bolojan in Oradea: poduri, parcuri, giratii... acum pare ca s-a gandit c-ar fi venit vremea cu unii oradeni sa ia in primire aceste ctitorii, adica sa doarma pe sub poduri, prin parcuri, in strada. zic asta fiindca, din cate stiu eu, nu se prea poate lauda ca ar fi ridicat multe locuinte.
citesc ca, mai nou, domnul primar s-a gandit sa transforme locuintele pe care le detine primaria in zona centrala in spatii cu alta destinatie. atentie, acestea nu sunt deloc putine, circa 800, chiar dupa socoteala edilului! altfel spus, pe viitor, fiecare asemenea locuinta "de stat", odata eliberata, nu va mai fi inchiriata celor care se afla in situatia de a apela la ajutorul primariei, ele urmand sa fie scoase la vanzare prin licitatie publica.
manevra e destul de stravezie si, pe langa faptul ca este un indicator ca Primariei ii cam crapa buza dupa niste firfirei, ridica multe semne de intrebare. nu cumva exista deja un grup de potentiali clienti, dornici sa puna mana, la pret de "stat", pe aceste spatii?
hai sa zicem ca n-ar fi asa. ce mare afacere poti face la etajul II al unei cladiri din centrul istoric? salon de moda, cabinet avocatial...? nu cred ca, inainte de a lansa ideea, primarul sa se fi consultat cu cineva care chiar se pricepe la afaceri. niste facilitati ar face Oradea mult mai atractiva. si, pana una alta, toate micile afaceri care s-ar putea dezvolta in aceste spatii nu inseamna mare lucru pentru economia orasului.
dar hai sa trecem si peste asta! pe vecini, pe proprietarii de locuinte din acele imobile i-a intrebat cineva? ce te faci daca iei un spatiu si, din pricina a doi caposi, nu il poti folosi asa cum ti-ai imaginat? unde decontezi paguba, la Primarie?
una peste alta, ambalajul in care a impachetat dom' primar povestea asta pare cam straveziu. cine vinde stim! ramane de vazut cine cumpara?
daca alesii locali s-ar stradui sa-si tina rangul l-ar sfatui sau l-ar determina sa renunte la ideea asta creata.

un Gojdu, doi, trei...

citesc stirile despre rebotezarea Pietei Independentei in Piata Emanuil Gojdu si ma intreb cati Gojdu or fi existat?
nu stiu daca ati bagat de seama, se pare ca edililor le-a scapat, Oradea are deja o alee care poarta numele marelui jurist si om de cultura. firesc ar fi ca, acum, Consiliul Local sa-i dea si aleii un alt nume.
nu zice nimeni ca Gojdu n-ar merita mai mult decat o alee, numai sa nu se nasca unele confuzii.
din prea mult zel intru preamarirea personalitatilor locale, sa nu ne trezim cumva si cu o autostrada Gojdu, un pod, o intrare... sau mai stiu eu ce toponime dintr-astea administrative.
gurile rele zic ca ideea de a se proceda la schimbarea numelui Pietei Independentei ar fi aparut in mintea unor politicieni. cica, nu ar mai vrea ca, atunci cand - dupa adevarate carnagii politice - cad la pace, sa se poata spune despre domniile lor ca au: "pupat Piata Independentei".
nu poa' sa-ti scape ca noul cult al lui Gojdu, la care s-a inhamat administratia locala, ar putea sa aiba o legatura cu faptul ca edilul sef, Ilie Bolojan, este mandru absolvent al institutiei de invatamant cu acelasi nume.
daca ar fi terminat la Liceul Moghioros?

un altfel de "love story

Credeti ca le stiti pe toate, ca toate marile povesti de dragoste v-au fost prezentate la tv sau la stiri? Romeo si Julieta, Love Story etc. vi se par tot ce poate fi mai frumos intr-o idila?

Mai ganditi-va! Nici nu stiti ce surprize frumoase ne poate rezerva credinta. Din pura intamplare, am auzit, azi, povestea lui Galaction si a Epistimiei, martiri ai credintei, praznuiti pe 5 noiembrie. 

Cei doi au trait pe timpul imparatului Deciu (249-253), in cetatea Emesiei, din Fenicia. 

Galaction a fost logodit de tatal sau cu o fata pagana, Epistimi.

 Galaction reusit sa o convinga pe Epistimi sa se boteze si, impreuna, au ales calea calugariei.

Au trait, fiecare in manastirea lui, ascunsi in munti, pana la inceputul persecutiilor impotriva crestinilor.

Prins de soldati, Galaction a fost adus inaintea unui tribunal si biciuit pentru credinta sa in Hristos. Cand Epistimi a aflat ce se intampla cu logodnicul ei, a alergat la el si l-a implorat sa o primeasca alaturi, pentru a impartasi chinurile indurate pentru Domnul. Calaii i-au biciuit pe amandoi. In cele din urma, le-au taiat mainile, picioarele si apoi capetele.

Nu e cea mai frumoasa poveste de dragoste?

Mai frumoasa decat cea a lui Romeo si a Julietei, poate fiindca s-a implinit doar in iubirea pentru Hristos.

Sacrificiul Epistimiei mi se pare cu atat mai inaltator cu cat vorbim de o iubire atat de pura. Sa iti asumi martiriul alaturi de cel pe care il iubesti in cel mai platonic mod cu putinta e un lucru iesit din comun. Mai mult, cei doi accepta martirajul in numele credintei lor!

Si inca ceva. Prin fapta ei, Epistimi ridica femeia la rangul de egal al barbatului. Ba, poate, chiar mai presus de acesta. El este o victima, ea e un adevarat martir, fiindca isi asuma aceasta conditie. Putea foarte bine sa scape, sa ramana in manastirea ascunsa in munti. Dar Epistimi a ales sa moara alaturi de iubitul ei din lume, in numele iubirii sale pentru Hristos.

Cine ar face macar jumatate din acest sacrificiu in zilele noastre?

drumuri catre nicaieri

stie toata lumea ca administratia oradeana s-a angajat intr-un amplu efort internationalist sa construiasca o pista de biciclete pana in Ungaria.
timpul va proba daca initiativa in sine este una valoroasa ori ba. eu personal am destul de multe rezerve in acest sens. cati biciclisti se vor angaja sa pedaleze pana dincolo de granita? si in acest caz, ca si in atatea altele, gasesc ca exista o sumedenie de lucruri muuult mai importante care se puteau face cu banii Uniunii Europene.
dar asta-i alta discutie.
ceea ce merita discutat, chiar azi, e felul in care se realizeaza in teren aceasta investitie.
desigur, administratia Bolojan n-a putut rata ocazia de a se lauda cu inca o mare reusita.
dar ce fel de victorie este aceasta?
o plimbare la fata locului arata, oricui vrea sa vada, ca, pentru a face loc pistei transfrontaliere, pe drumul uzinal, au fost stricate cel putin jumatate din locurile de parcare cu care tot administratia Bolojan se lauda, mai acum un an.
mai tine minte cineva ca facutul si desfacutul lucrarilor din oras a fost tema de campanie acum cinci ani, pe cand actualul primar venea prima data sa ceara votul oradenilor? ce mai tuna si fulgera atunci Ilie de la Primarie! si cum ne asigura el ca, sub stapanirea sa, asa ceva nu se poate intampla.
o administratie corecta le-ar spune cetatenilor cat a costat lucrarea pe care astazi o strica si cati bani s-au pierdut.
o presa responsabila ar face, obligatoriu, o astfel de analiza si l-ar lua de guler pe primar.
mai in amonte, pe cursul pistei, in zona malul Crisului, alta nebunie.
pista "musca"din spatiul verde al orasului declarat "capitala verde a Romaniei". dar, deh, asta a fost, s-a bifat si s-a aranjat, deci a trecut. parca mai conteaza?!
ca sa se faca loc noului drum sunt mutate banci, se taie copaci, vor fi stramutate locuri de joaca si spatii pentru plimbatul cainilor. ba, mai mult, constructorii vor fi nevoiti sa taie o rampa de acces spre dig, fiindca panta acesteia se suprapune peste itinerarul viitorului velo-drum. multe din lucrarile care vor fi luate pe sus nu au doi ani de la darea lor in folosinta.
cat costa, aceasta bataie de joc platita din banii nostri?
nu exista o alta varianta?
oare ce-ar zice UE daca ar sti cum prapadim fondurile pe proiecte gandite cu ... dosu'?
ce-ar spune oradenii, daca ar fi corect si concret informati?
concluzia nu poate fi decat una, administratia face si desface, clientela Casei Bolojan incaseaza banii. oricum, ei ies mereu in castig. noi platim si tacem, ca nu stim.