joi, 14 decembrie 2017

Calea Regele Mihai

Domnule primar,

Prin intermediul rândurilor de mai jos mă fac purtătorul de cuvânt al mai multor orădeni care mi-au cerut să vă transmit o iniţiativă a lor.

Aşadar, noi, cetăţeni ai Oradiei, vă cerem să propuneţi Consiliului Local schimbarea numelui străzii Republicii în „Calea Regele Mihai”.

În aceste zile de doliu naţional dedicat memoriei celui care a fost Rege al României ar fi, credem, oportun să dăm un alt nume pricipalei artere a oraşului Oradea, schimbând denumirea ce aminteşte de trecutul comunist cu o alta care le va reaminti trecătorilor de un reper al moralei şi demnităţii acestui neam, Mihai I.

Nu în ultimul rând, considerăm că, făcând aceasta, veţi onora încă o dată titlul de cavaler al Ordinului Coroana României, care v-a fost acordat în luna mai a anului 2013.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

În numele unui grup de orădeni,

Florin Budea – simplu cetăţean.

miercuri, 29 noiembrie 2017

NutriPork e protejat de statul paralel

Cred că n-am avut ce face. Fapt este că m-am dus la dezbaterea publică, organizată în sala mare a Prefecturii, în vederea reautorizării complexului zootehnic al NutriPork. Zic că n-am avut ce face fiindcă îmi pot imagina mii de moduri mai plăcute şi mai utile de a petrece o după-amiază decât să asist la un dialog al surzilor.

E clar, „părţile” sunt pe poziţii ireconciliabile. Oamenii s-au săturat de duhori, cer măsuri concrete şi, mai ales, imediate. Problema e că instituţiile statului sunt incapabile să răspundă celor mai elementare aşteptări ale celor care plătesc pentru ca angajaţii lor să îşi ia lefurile. Situaţia e de-a dreptul kafkiană. Nu ştii dacă să râzi sau să plângi. Afli că autorizarea NutriPork depinde de o documentaţie făcută de o firmă „independentă” şi că Agenţia de Protecţie a Mediului Bihor nu are nimic altceva de făcut decât să zică „da”. Deci, cu alte cuvinte, dacă ai o problemă şi „tocmeşti” pe cine trebuie ca să îţi facă un dosar beton, poţi autoriza şi un abator... în centrul oraşului, cu vedere la populaţie! Agenţia e legată de mâini şi de picioare. Noi suntem legaţi de glie, de ţară, de stat, de toate neputinţele lui... Instituţiile, populate la greu cu pseudospecialişti, lucrează cu „materialul clientului”. Evident că le convine. De ce să îşi bată capul? Dacă dosarul e bun, nu au încotro, trebuie să elibereze autorizaţia. Nici o responsabilitate! Cui nu-i convine, n-are altă soluţie decât să o conteste decizia în instanţă. Pe cont propriu, pe banii lui... Statul, cum spuneam, paralel cu problemele noastre, nu se bagă. Ce treabă are el?

Altă dandana! L-am văzut şi l-am auzit pe viceprimarul Oradiei, Florin Birta, spunând adunării că el nu poate să închidă NutriPork. Ciudată afirmaţie. Adică, acum câteva luni, Primăria a putut să pună lacătul pe uşa unui club care „polua fonic”, deranjând câţiva vecini, dar azi nu poate face nimic împotriva „porcăriei” care supără câteva mii de locuitori din Oradea şi Sântandrei?!

Această neputinţă e o stare de fapt perpetuă în România. Instituţiile noastre sunt coloşi cu picioare de lut, populate de incompetenţi, somnolenţi, cinici, puşi pe căpătuială sau doar cu gândul la pensie, sinecurişti politici a căror unică ambiţie e să rămână „în picioare” şi după ce propta le trece în opoziţie. În aceste condiţii, atunci când de fapt nu poţi să rezolvi o cerere banală a cetăţenilor – care nu vor decât să îşi poată deschide ferestrele, fără ca apartamentul să le pută ca o cocină – mi se pare o ipocrizie montruoasă să te mai duci la servici. Pentru ce îţi iei banii, dacă nu poţi face nimic? De fapt, ce faci? Vorba aia veche; „Noi ne facem că muncim...”, pare azi mai valabilă ca niciodată. Mai mult chiar, cred că a devenit politică de stat. Când vezi atâta neputinţă şi atâta delăsare („Las’ că merge şi aşa”) nu poţi decât să fii perpelx că, cum, necum, statul ăsta mai funcţionează. Deşi, sincer, eu îl bănuiesc că funcţionează doar ca să ne paraziteze nouă existenţa. Orice s-ar spune, ţinând cont de aceste condiţii, e şi aceasta o mare realizare.

Şi ar mai fi un motiv pentru care a meritat deranjul. Să nu-i spun revelaţie, dar am aflat de ce dezbaterile publice sunt, aproape fără nici o excepţie, un monolog al funcţionarilor. De ce să mergi la un astfel de „eveniment” când, în loc de soluţii, nu primeşti decât vorbe goale? Readuşi în postura de cetăţeni de către participanţii care i-au întrebat dacă locuiesc şi ei în Oradea, trimişii diverselor instituţii au avut câteva vagi sclipiri de umanitate. Însă, amintindu-şi cine sunt şi de ce se află acolo, minunea n-a durat mult. La un moment dat, cineva a spus, sus şi tare, că, în relaţiile de serviciu, dumneaei nu e om şi nu-i miroase! E, cum s-ar spune, o maşinărie birocratică, un roboţel insensibil, o piesă într-un angrenaj „nesimţit”. Personajele adevăratului stat paralel suferă de autism cronic.

Dacă ar fi după mine aş coborî decizia mai aproape de cetăţean. Trebuie, cred eu, să depindă de primărie dacă, pe teritoriul ei administrativ, o afacere poate să existe sau nu. Răspunderea pentru o anume decizie trebuie să fie clară. Nu-ţi convine, nu-i mai votezi. Baiu-i tocmai că „plantele” din sera statului paralel nu vor să-şi piardă „locul sub soare”, nu sunt alese de noi, nu le putem trage la răspundere, având însă datoria de a le plăti lefurile.

Nu-i vina lui lui Pazurik (patronul complexului porcesc) că oraşul a crescut atât de mult încât primele case sunt la numai 800 de metri distanţă de fermă. Dar, e clar că porcii nu au ce căuta printre oameni. Mă rog, dacă nu cumva oamenii sunt ei înşişi „suine”. Afacerea trebuie relocată, dar fără a „exporta” poluare în altă parte şi cu implicarea reprezentanţilor statului, cei care au tot bătut monedă pe faptul că ultima lor dorinţă ar fi închiderea acestei afaceri. Ei, să-i vedem!

Deşi a fost circ şi, trebuie să recunosc, fostul ziarist palpita în mine, cineva m-a întrebat de ce am privirea tristă. Poate din deznădejde. Nu ştim cum „statul paralel” ne macină vieţile, precum două pietre de moară, şi nu vrem să credem că, pe bune, nu mai e nimic de făcut. Poate-i un blestem, poate e vina noastră, dar „e ceva putred în România”.


În loc de POST SCRIPTUM. V-a trecut vreodată prin cap că putoarea a devenit mai intensă în ultimii ani, de când copacii de pe teritoriul Oradiei sunt decimaţi fără milă? Ştiţi unde era „perdeaua forestieră”, invocată des în dezbatere, care păzea oraşul de duhorile porceşti? Acolo unde-i astăzi Parcul Industrial. Da, da, acolo erau câteva mii de arbori... Deci, mai gândiţi-vă!

luni, 27 noiembrie 2017

Bolojan activist pesedist

Ţin să fiu cât se poate de clar şi asta încă din capul locului; „Revoluţia fiscală” şi modificarea legilor justiţiei, iniţiate de PSD, mă scot din sărite. Însă, vreau să remarc că nici cu primarul Ilie Bolojan nu mi-e ruşine. Ca un veritabil politician ce este, după ce a exploatat partinic iniţiativele PSD, primarul Oradiei a intrat în jocul spoliator al alianţei de guvernare. Impozitele ne cresc cu 20% iar costul gigacaloriei sare şi el cu 15 lei!

E destul de greu să înţelegi ce are revoluţia lui Dragnea cu rezoluţia lui Bolojan?! Sau care o fi legătura dintre porcăria pe care a pus-o la cale alianţa PSD-ALDE şi creşterea asta fabuloasă a costurilor de întreţinere. Dacă alianţa la Putere a redus impozitele cu 6%, de ce birurile locale trebuie să crească cu douăzeci de procente? Nu e cam mare diferenţa? Până la urmă, înţeleg că Oradea va primi mai puţini bani de la Bucureşti şi că are nevoie de economiile noastre (care economii oare?) pentru a-şi continua mersul înainte. Dar, domnul primar trăieşte cumva cu impresia ca veniturile orădenilor chiar au crescut într-atât încât să primească cu aplauze soluţiile domniei sale? Mi-e foarte greu să cred că liderul PNL Bihor a „pus botul” la propaganda guvernamentală. Pur şi simplu pare indiferent la frustrările noastre. Ilie Bolojan are propria-i agendă, propriul plan de investiţii şi merge înainte, pe propriu-i drum, ca un buldozer de mare viteză, dând la o parte tot ceea ce nu se aliniază viziunii sale. Bun, bun, dar împotriva intereselor noastre?! Am mai spus-o (scris-o), acest mod de lucru, în care faci bine cetăţenilor, chiar şi în ciuda intereselor lor, e demn de practica politică a unui stăpân de colonie africană, nicidecum de maniera unui primar, zis şi liberal pe deasupra! Ca să revin. Eu (poate şi voi) nu simt că o duc (cu 20%) mai bine. Ei, şi de aici încolo nu numai PSD-ul e vinovat pentru asta. Are şi primarul, care ne-a aşternut aşa de frumos pentru 2018, responsabilitatea lui.

Asta înseamnă să profiţi de împrejurări! Ma întâi, plângi pe umărul orădeanului, făcând tapaj despre cât ne-a făcut PSD-ul viaţa de imposibilă, şi apoi mai iei o piele de pe cetăţean. Păi, dacă vremurile sunt grele, poate era momentul să o lăsăm mai moale. La vreme de restrişte, nici un om chibzuit nu se apucă să-şi ridice o casă nouă. Da, dar, pentru 2018, primarul nostru a promis 100 de proiecte şi (normal?!) noi trebuie să plătim ca lui să-i iasă cincinalul într-un singur an.

În plus, vorba cuiva de la USR, e uşor să fii mare edil când ai bani, greu e atunci când finanţele sunt pe sponci. Însă, soluţia nu e ca, în aceste circumstanţe, să creşti birurile. Sau nu ar trebui să fie... Primarul nostru ştie să facă mult şi bine (mă rog, e o figură de stil, binele e şi el discutabil) când are cu ce. Când dă de greu, se descurcă, mai ia o piele de pe noi. Şi iată-ne loviţi din toate părţile; şi de PSD şi de PNL. Încet, încet, Oradea tinde să devină un oraş minunat, un soi de utopie orwelliană, o lume „perfectă” în care vor locui doar cei care îşi vor mai putea permite. Nu e prea scump, domnule primar?

joi, 2 noiembrie 2017

Plânsul ultimei sălcii

Nu pot să mi-o iert! Chiar v-am crezut. Am avut naivitatea, impardonabilă, de a spera că, într-o criză de slăbiciune umană, v-aţi îndurat să lăsaţi în viaţă ultimul dintre zecile de copaci care existau, până mai ieri, pe malul stâng al Crişului Repede, în aval de primăria Oradiei.

Am crezut că vreo INSTITUŢIE s-a „sesizat” în legătură cu samavolnicia voastră şi, măcar în ultimul ceas, a oprit măcelul. Am sperat, ce prost sunt!, că, după potopul pe care l-aţi înscenat pentru a vă scufunda fărădelegile, v-a atins un moment de remuşcare. Ipocrită să fi fost, aş fi găsit-o acceptabilă, dacă datorită ei scăpa un copac. Şi peste toate astea, mărturisesc, sunt atât de vanitos încât am avut chiar şi o clipă de vagă mândrie. Clipă în care mi-am spus că „măcar atât am putut să fac, să salvez un copac”.

Dar, cum aţi fi putut voi, nişte domni fini, măcelarii de serviciu ai copacilor din acest oraş, să aveţi vreo tresărire de omenie şi să mă dezamăgiţi? L-aţi ras şi pe ăsta. Cu lama excavatorului, ca şi pe ceilalţi vreo 50. Ultimul copac care supravieţuise, ca vai de el, pe malul Crişului, nu mai este. Ce poţi să faci decât să constaţi, încă o dată, a câta oară?, că nu e loc unde corupţia, josnicia şi incompetenţa să nu poată ajunge.

Nu pot decât să vă mulţumesc. Mi-aţi reamintit, dureros ce-i drept, cât de hâdă e lumea voastră, lume în care nu vreau să trăiesc. Încă mă mai mir că vă rabdă pământul. Că părinţilor, soţiilor, copiilor voştri, nu le e ruşine de voi. Dar, mă gândesc că poate nu ştiu ce faceţi, din ce bani s-au ridicat vilele în care locuiesc, cum au fost cumpărate maşinile în care vă plimbaţi şi că, moale ca un burete, pâinea de pe masa voastră musteşte de sânge. Că de conştiinţa voastră m-am lămurit. Nu există! Când e vorba de bani, nici o milă nu aveţi.

Acum mă gândesc, cu groază, la ce o să vină. Mă tem că o să vă continuaţi „munca” de distrugere a Crişului Repede. Când binele e adormit, nimic nu mai poate sta în calea răului.

Mai sunt sălcii pe mal. Mai sunt bani de scufundat în lucrări fără noimă. Mai e destulă ignoranţă şi indiferenţă cât să vă puteţi face toate jocurile.

Ce ar mai fi? Mă tem că nu mai e speranţă. Şi nu sunt nici cuvinte. Cuvinte pentru a descrie cinismul vostru şi dezolarea mea. Dacă ar fi, ele ar trebui să aibă greutatea şi duritatea lamei de buldozer şi că cadă, toate, asupra voastră ca un blestem. Blestemul ăla pe care îl meritaţi, dar eu n-am puterea să îl rostesc.

Par(care)!?

Ar fi câteva observaţii care, cred eu, trebuie făcute în legătură cu iniţiativa primarului Ilie Bolojan privind ridicarea unei parcări supraterane, cu mai multe etaje, în curtea unui imobil din centrul oraşului, mai precis între străzile Aurel Lazăr şi Iosif Vulcan

Aş puncta, de la început, trei lucruri care mie mi se par cel puţin stridente:

-              Ce vor gândi oamenii din clădirea cu două etaje, veche de circa o sută de ani, când în faţa ferestrelor lor va „creşte” o structură, probabil în stil industrial? Desigur, nu au motive să privească cu prea mult optimism spre orizont.


-           Cum să-ţi treacă prin cap ca una din căile de acces spre parking sau din el, poate să fie poarta unui muzeu?! Este vorba de casa memorială „Iosif Vulcan”, cea pe strada cu acelaşi nume. Aşa s-o fi gândit primarul că trebuie să susţină cultura? Te pomeneşti că, la intrare, se vor da două bilete; unul pentru parcare, celălalt pentru muzeu. Chiar şi folclorul local se va îmbogăţi de pe urma acestei iniţiative cu expresia: „Afară muzeu, în curte ce vreau eu”. Mă şi mir că oamenii de cultură, mai ales cei de la instituţia în cauză, Direcţia judeţeană de profil, Consiliul Judeţean Bihor, în calitate de proprietar al muzeului, n-au sărit încă să-l urecheze pe ambiţiosul nostru primar.

-       Trebuie să nu prea înţelegi nimic din ceea ce înseamnă gândire strategică, dacă te ambiţionezi să construieşti parcări chiar în mijlocul oraşului. Exemple? Cea de pe străzile Tribunalului şi Independenţei, viitoarea parcare de pe locul fostului stadion Voinţa, cea care ar urma să fie construită în curtea primăriei şi, mă tem, lista va continua. Dacă nu eşti atât de nebun încât să îţi doreşti să sufoci de tot traficul din zona centrală, vei face un inel de parcări la limita exterioară a acesteia, nicidecum în inima ei. De acolo, până în centru, administraţia nu are decât să încurajeze şi să dezvolte alternative de trafic: bilete cu preţ redus pentru două staţii, maxi-taxi, biciclete, mă rog, soluţii sunt, nu e cazul să inventăm noi „oraşele inteligente”. Altfel, sub presiunea tot mai mare a creşterii traficului, iată, incurajat să dea năvală în centru, ctitoriile "epocii Bolojan" riscă să devină o serie de splendide şi inutile ruine.

Adeseori mi se întâmplă să-l văd, cu ochii minţii, pe primar ca şi pe un crud conducător de oşti. Mi-l imaginez având în faţa sa o hartă cu toate proprietăţile imobiliare ale Oradiei. Asemeni unui mare comandant, primarul vânează orice spaţiu verde, orice curte, orice colţişor liniştit, urmărind să îl cotropească, să îl folosească, să scoată un ban din el. Senzaţia mea e că acest război de înstăpânire (ca orice război) e unul inuman şi este purtat împotriva bunului simţ. Mă refer aici la ceea ce englezii numesc „common sense”. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că asta-i lipseşte cel mai mult administraţiei Bolojan, acest simţ al măsurii, acest bun simţ – în sensul cel mai nobil al expresiei, puţină aplecare spre estetica şi igiena locuirii unui oraş şi încă un dram de omenie.


Nu întotdeauna toate ideile măritului conducător sunt bune, nu toate merg, nu toate se pot face. Dar cine să-i spună şi cine să asculte?

joi, 26 octombrie 2017

„Iacă parcul ce vi l-am promis!"


Aşa se ţine Ilie Bolojan de cuvânt. Acum ceva vreme, de bună seamă picat într-o pasă romantic-populistă, primarul Oradiei promitea un mega parc de-a lungul străzii Oneştilor. Nicio mirare, între timp s-a răzgândit. Cum banii sunt, pentru el, mai buni decât parcurile, a vândut terenul unui dezvoltator imobiliar. Acum nu va mai fi parc, vor fi blocuri.

Stau şi mă întreb unde sunt vremurile în care vorbeam despre „aurul verde”? Poveşti! Azi numai firfireii cei adevăraţi contează. Faptul că şirul copacilor tocmai puşi la pământ a rezistat până acum e deja o minune. Mă aşteptam ca „masacrul” să se producă atunci când a fost schimbată reţeaua de încălzire. Surpriză! Muncitorii au fost chiar atenţi la şirul de plopi. Dar cât putea să ţină? Au venit alţii... Şi mi i-au ras! Culmea, vorbim de arbori perfect sănătoşi. Atât de sănătoşi încât, ce neobrăzare!, s-au încăpăţânat să  reziste chiar şi unor operaţiuni de toaletare executate cu câţiva ani în urmă.

Mă miră, deşi poate n-ar fi cazul, reacţia AMP. Fiindcă se aflau pe un teren privat, zic ei,  copacii tăiaţi nu se pot bucura de nicio protecţie. Zău aşa?! Deci, judecând prin extensine, pe logica domniilor lor, o pădure privată poate fi tăiată la ras?! Sigur, întotdeauna e mai uşor să găseşti explicaţii, decât să faci ceva. Deci, să înţeleg că APM-ul protejază „mediul” doar dacă e pe „terenul statului”? Penibil!

Ca să revin. În Primărie e „foame de bani”. Banii înseamnă investiţii. Evident, spaţiile verzi nu aduc bani. Din contră, întreţinerea lor mai şi costă. Însă uitaţi, stimabililor, că de existenţa spaţiilor verzi depinde sănătarea acestui oraş şi a locuitorilor săi. Da’ ce vă pasă vouă de asta?! Doar ne-aţi făcut spitale! Deci, nu ne rămâne decât să cheltuim bani (şi voi şi noi) pentru a ne recâştiga sănătatea distrusă de mediul tot mai poluat în care ne siliţi să locuim. Aşa funcţionează economia capitalistă la Oradea?! Banii, tre’ să circule, nu-i aşa?

Administraţia Bolojan este un succes pe termen scurt şi o reală ameninţare pentru următorii ani. N-ar fi rău să pricepeţi asta...


În altă parte a oraşului, un spaţiu verde, recent amenajat şi dar „în vileag” cu surle şi trâmbiţe, a fost făcut una cu pământul pentru a lăsa loc organizării de şantier necesară viitorului pod dedicat Centenarului. Aşa se întâmplă la Oradea, faptele trec pe lângă ţinta reală! Administraţia face spaţii verzi ca să aibă cu ce se lăuda şi ca, apoi, să aibă ce pune la pământ. Scopul relal, creşterea calităţii vieţii, le-a scăpat.

joi, 19 octombrie 2017

Despre greva de la OTL sau „Cere şi ţi-o vei lua!"

Măcar pentru că, într-o mai mică sau mai mare măsură, ne-a afecat pe toţi, greva de două zile a angajaţilor OTL este un eveniment important, cu o mulţime de implicaţii şi posibile consecinţe pe termen lung.

Cele întâmplate suportă mai multe „niveluri” de lectură.

La o primă privire, este destul de limpede că primarul Ilie Bolojan a câştigat partida. Având de ales între a deveni şomeri şi a continua să pună pe masa familiilor lor aceiaşi pâine, protestatarii s-au întors la lucru.

Acum, nimic nu e sigur în ceea ce-i priveşte. Oferta de 250 de lei în plus la plată, făcută la un moment dat de administraţie, a fost retrasă, cel puţin declarativ, de însuşi primarul Ilie Bolojan.

Mai mult decât atât, nici locurile de muncă ale protestatarilor nu mai sunt sigure. Primarul a anunţat că vor urma semnificative reduceri de personal. La un moment dat, Jandarmeria i-a filmat pe protestatari. A făcut-o oare pentru ca, mai târziu, cineva să-i poată identifica pe liderii acestora?

Una peste alta, în loc să primească ceea ce au cerut, oamenii s-au ales cu ameninţări. De ce? Pentru că, printre altele, şi-au cerut dreptul de a fi plătiţi aşa cum se cuvine pentru zilele lucrate la sfârşit de săptămână sau pentru că vor să poată decide ei dacă muncesc în plus ori ba? Parcă scrie, undeva prin Constituţie, că munca forţată ar fi interzisă...

Care să fie mesajul administraţiei locale, valabil pentru toţi „subordonaţii” primarului? Judecând după ce a spus şi cum s-a comportat, poziţia lui Ilie Bolojan se reflectă foarte bine, zic eu, în expresia golănească: „Cine mişcă, mişcă-n brişcă!”.

Sigur, orice astfel de protest este un joc al nervilor. Primarul a jucat (mai) tare şi a câştigat.  Şoferii şi vatmanii au „clipit” primii.  Şeful sindicatului OTL recunoaşte că, de acum încolo, îi va fi foarte greu să mai poată negocia favorabil cu conducerea regiei. În situaţia actuală, Virgil Mânz a rămas practic fără nici un sprijin în faţa managerilor regiei.

Cel de al doilea nivel de interpretare al situaţiei e ceva mai nuanţat.

De fapt, o mână de oameni, cerr şi ei o viaţă mai bună. E o aspiraţie cu care nu poţi să nu fii de acord. Salariile angajaţilor de la stat au crescut. Au crescut şi lefurile celor din primărie, ale angajaţilor OTL, nu.

De partea cealaltă avem un primar infelxibil.

Înainte să le spună că va recurge la reduceri de personal, primarul le-a spus greviştilor că sunt liberi să plece, dacă vor. Nu e chiar aşa. Dacă protestatarii ar fi rămas pe poziţii, administraţia OTL ar fi fost pusă în situaţia de a face, urgent, angajări. Ei, de unde scoţi, la Oradea, câteva sute de şoferi, ca să nu mai vorbesc de vatmani?! Tocmai acesta putea să fie avantajul greviştilor, atu-ul pe care n-au ştiut, nu au îndrăznit, să îl fructifice.

Până la urmă, Ilie Bolojan a reacţionat ca un primar. A acţionat cum o cereau „interesele orădenilor”. Misiunea lui e ca oraşul să funcţioneze. Dar, cu orice preţ?

În povestea asta, la un moment dat, orădenii au şi fost introduşi, subtil, în ecuaţie. Prin staţii, pe trotuarele devenite brusc neîncăpătoare, puteai auzi „călători”, înjurându-i pe protestatari. Dacă ar fi fost ei în locul greviştilor, fiecare la locul său de muncă? Un dram de solidaritate le-ar fi prins bine, nu-i aşa? Suntem „dresaţi” să nu ştim sau să nu vrem să ştim nimic despre ce înseamnă să îi ajungă altuia cuţitul la os. Când ni se întâmplă nouă, ne-am dori cu disperare să fim înţeleşi, să avem pe cineva alături. Dar atunci nu ne mai întrebăm unde am fost noi când alţii au avut nevoie de susţinerea noastră.

Până la urmă, şi de data asta, cea care pierde e omenia. Sentimentul acela care ar trebui să fie cea mai pregnantă dintre calităţile noastre. Nu trebuie să fii sindicalist sau capitalist, nici despre a fi liberal sau comunist nu cred că e vorba aici. În faţa ameninţărilor şi a dispreţului, înaintea umilitoarei expresii „Nimeni nu e de neînlocuit”, numai omenia poate avea câştig de cauză. A fi om înseamnă a fi solidar. „Nu putem reuşi decât împreună”, spunea un slogan al anilor ’90, astăzi, din păcate, uitat. „Solidaritatea este cea mai înaltă formă a libertăţii”, scria cândva Ana Blandiana.


Da, cred că, renunţând, revenind la lucru pentru bucata lor de pâine, punând din nou tramvaiele şi autobutzele în mişcare, greviştii au dovedit că sunt oameni. Alţii... Ei n-au nevoie de asta. Ei sunt politicieni de top.