joi, 15 februarie 2018

Pentru unii ciumă, pentru alţii... Dumnezeu!


Trăim vremuri grele. Nu sunt bani pentru cultură şi sport, nu sunt bani pentru ONG-uri. Sau sunt, dar nu ştim noi pe unde se duc. De fapt, cultura şi, iată!, organizaţiile neguvernamentale s-au instituţionalizat ori, în viziunea unora (liberali, cică!), ar trebui să o facă. Vom participa, frumos încolonaţi, la manifestările dedicate Centenarului şi vom crede neabătut că noi, acolo, bătând din palme şi strigând „Uraaa!!!!” din toţi bojocii, suntem societatea civilă. Toţi ca unu’.

Sigur, sunt bani pentru betoane. În sus, în jos, de-a curmezişul şi cu repetiţie, dacă e nevoie.

Dar, până la urmă, nu despre asta e vorba. Deşi vrea să ne convingă că n-are, primarul Ilie Bolojan dă 300.000 de euro, jumătate din valoarea investiţiei, pentru noua sală de sport a Liceului „Emanuel”. Zic numa’. Nici prin cap nu-mi trece că ar exista vreo legătură între acest generos „parteneriat”, cum îi spune dl. primar, şi confesiunea care, de o bună bucată de vreme, parcă tinde să devină una cu PNL Bihor.

Mă întreb: de ce nu sar acum în sus cei care nu ratează nicio ocazie să critice statul că susţine Biserica Ortodoxă? Da, sigur, suma nici nu pute pe lângă subvenţiile acordate Catedralei Mântuirii Neamului. Dar, dacă ţinem cont de vidul din bugetul ONG-urilor orădene, parcă se schimbă puţin perspectiva, nu-i aşa?

Că mi-am adus aminte şi dacă tot m-am ostenit să îmi spun of-ul, primaru’ zice că nu dă bani la ONG-uri, dar a dat APTO-ului, care până la urmă e şi el un ONG, al primăriei, 5,3 milioane, „plus sponsorizări”! Şi zic iar, „Pentru unii ciumă...”.

Oare ar fi lucru mare să te aştepţi, din partea administraţiei, la un tratament corect şi egal? E deplasat să mă gândesc că avem de-a face cu o formă de discriminare, că, în viziunea lui Ilie Bolojan, unii sunt mai egali decât alţii, că există câteva entităţi privilegiate şi altele defavorizate, că el decide cui şi cât? E o vorbă: „Cine-mparte, parte(-şi) face”. Dar mă gândesc eu că un primar ar trebui să facă, asemeni unui bun părinte, parte egală tuturor. Sau, cumva, Oradea „nu-i pentru căţei”?!

marți, 13 februarie 2018

La Cadastru e dezastru!


Dacă ai de scos un banal C.F., poţi liniştit să-ţi tai o zi din programul de muncă. Şi din viaţă.
Când am avut eu ghinionul de a merge cu cererea regulamentară la sediul OCPI Bihor, era o coadă dezarmantă. Ce faci într-o astfel de situaţie? Dacă n-ai încotro, te aşezi la capătul cozii şi îţi spui că o să treacă şi asta.

Timp e berechet, plictiseală, desigur, cât cuprinde, aşa că, în lipsă de altă ocupaţie, te dedici cercetării. Locul e un adevărat vivariu. Vezi cele mai felurite reacţii ale omului „faţă cu...” birocraţia. Unii vin, cască ochii, ridică neputincioşi din umeri şi renunţă. Cei mai îndrăzneţi, mai încrezători în forţele proprii, mai naivi, poate, intră şi nu se opresc până în faţă. Constată că n-au încotro şi, împinşi de bunul simţ, revin spăsiţi la capătul şirului. Mai sunt „cei ai casei”, comisionari, probabil, care se descurcă. Cum, necum, sunt tot timpul în faţă. După două vizite la „cefeu”, îi ştii deja. Cea mai mare binecuvântare posibilă e să prinzi unul ca ăsta în faţa ta. Zilele trecute, la ghişeul alăturat (da, uneori Dumnezeu mai dă semne că te iubeşte!), era unul care depunea cereri pentru nu mai puţin de 160 de extrase C.F. Sincer până la brutalitate, tânărul i-a avertizat pe cei aflaţi în spatele lui că „va dura vreo două ore”. Stupefiată, coada nici nu s-a mişcat.

Timpul trece. Coada creşte. În faţa ta, din când în când, câte un profesionist, câte un funcţionar de-al locului mai intervine şi el ca să rezolve câte o trebuşoară pentru cineva. Ah! Micile „atenţii” sunt la vedere. Nu cine ştie ce. Dar, pentru o cafea, strecurată abil pe sub arcul tăiat în geamul de plexiglas, un alt „profesionist” – l-am văzut cu treabă în fiecare dintre cele trei zile în care am fost nevoit să dau pe acolo – se bucură şi el de un regim preferenţial.

Încerci să îţi ţii firea. În fond, nu sunt decât nouă oameni înaintea ta. Şi, totuşi, coada abia se târeşte. În sala cu zece ghişee, lucrează doar două. Stop joc! Una din funcţionare anunţă că are 15 minute pauză. E prima dată când îţi creşte tensiunea. Te uiţi la ceas şi constaţi că pauza ta „de masă”, timpul în care ai crezut că poţi rezolva trebuşoara asta fugind de la birou, a trecut de mult. Vei avea de dat nişte explicaţii. Tu. Ei nu. Îţi trece prin cap că, fiind cetăţean al ţării cu cea mai mare rată de impozitare, ai merita un altfel de tratament. Din banii pe care ţi-i „trag” nu ar mai fi pentru salariul unui funcţionar sau doi aici?

Şi stai. Şi mai vine unul, cu tupeu, şi se bagă în faţă.

Nervii cedează, că nu-s de oţel. O femeie, venită a doua oară după un act pentru care achitase taxa de urgenţă, întreabă de director. I se răspunde că directorul „şi-a luat liber”. Ea pleacă. Tu rămâi. #Rezişti...

E sărbătoare! Ţi-a venit rândul. Dar, de parcă tu şi toţi cei din urma ta nici nu aţi exista, femeia de la ghişeu se ridică şi pleacă după nişte hârtii. La un alt geamlâc, deschis temporar, mai face un serviciu tupeistului care s-a băgat în faţă după ce, în momentul în care tu te aşezai la coadă, el era deja la ghişeu cu un alt braţ de hârtii. Aşa da, merge treaba!

Dacă tot stai degeaba, privind în gol prin geamul dincolo de care nu mai e nimeni, îţi vine în minte, habar n-ai de ce, cuvântul „reformă”. Te şi miri că ideea asta a îndrăznit să pătrundă aici. Poate ar trebui să-i treacă cuiva prin cap să organizeze un circuit birocratic separat pentru „persoanele juridice”, pentru comisionarii care scot extrase C.F. la kil’, în numele altora. Ar fi firesc, ar fi de bun simţ. Până la urmă, asemenea dispreţ faţă de cetăţean este inacceptabil într-o instituţie de stat.
Timpul continuă să curgă. Totuşi, constaţi, ceva s-a schimbat, nu stai aplecat la ghişeu. Şezi pe un scaun lustruit oglindă de miile de funduri care l-au apăsat. Dar stai şi aştepţi în continuare. Te gândeşti jenat la femeile şi la bărbaţii în vârstă din spatele tău. Te-ai ridica să laşi locul cuiva. Dar cui? Sunt vreo 20. Cum? Toţi pe un scaun?! Mai rar aşa ceva, te simţi şi prost, şi idiot în acelaşi timp.
Record! 1,48 ore de stat la o coadă.

„Veniţi luni”, cade ca o ghilotină. Adică luni o s-o luăm de la capăt?! „Zău că-ţi vine să laşi baltă toate interesele”, vorba poetului.
...şi luni mi-au spus să revin marţi.

Am povestit toate astea cu speranţa, pe care, iată, o mărturisesc, că cineva - prefectul, vreun ministru, Dragnea în persoană - se va sesiza.
Să fie cât se poate de clar. Nu am nimic cu cei care câştigă o pâine prestând servicii în numele altora, poate mult prea ocupaţi ca să stea cu noi la coadă, dar, pentru numele lui Dumnezeu!, noi, contribuabilii de rând, nu merităm un ghişeu al nostru, unde să nu fim obligaţi să aşteptăm până îşi rezolvă domniile lor „micile” comisioane? Ar fi oare prea mult?

luni, 12 februarie 2018

Scurt logos despre logo


Din taxele şi impozitele noastre, se duc banii pe Criş, doar că nu-i prea vedem încotro se îndreaptă.

Asociaţia pentru Promovarea Turismului în Oradea şi Regiune, pe scurt APTOR, un fel de subsidiară a Primăriei, s-a gândit că a venit momentul să dea, nici mai mult, nici mai puţin, decât 47.000 de lei pentru ca oraşul să aibă un „logo”.

Eu mă întreb la ce-i trebuie Oradiei un logo, când are deja o stemă? Sau vechile însemne, făcute ca la carte de specialişti în heraldică, reprezentative pentru comunitate, nu mai corespund noilor cerinţe ale vremii? Revin, avem o stemă frumoasă, inspirată din istoria acestui oraş, cuprinzătoare şi reprezentativă pentru noi toţi. Blazonul acesta, care chiar înseamnă ceva, e prea puţin cunoscut. Oare trebuie să îl schimbăm cu altceva, în loc să căutăm soluţii pentru a-l promova aşa cum merită? E cam ca şi cum ai fi eşuat în viaţă şi, în loc să încerci să schimbi ceva la tine, ai recurge la o schimbare de identitate. L-am auzit, cu ceva timp în urmă, pe primarul Ilie Bolojan vorbind despre predarea istoriei locale în şcolile orădene şi m-am bucurat. Acum APTOR ne propune o nouă (altă) identitate. Poate că aşa sunt vremurile, ne promovăm pe mai multe fronturi... Numa’ că, rupţi între încoace şi încolo, să nu ne trezim că, de fapt, nu mai ştim pe unde suntem, să nu ne trezim pe nicăieri.

Senzaţia mea e că „afacerea” asta e un fel de aflare în treabă, tipică pentru români şi, tare mă tem, în interesul cuiva anume. De altfel s-au şi auzit voci care spun că deja treaba e ca şi făcută şi că acest concurs e unul cu „precomandă”. Nici n-ar fi pentru prima dată. Concursuri „cu cântec” au mai fost câteva sub regimul preacinstitului nostru primar. Aceasta ar putea fi o explicaţie pentru faptul că publicul, plătitorul de taxe, nu are niciun cuvânt de spus într-o chestiune care, dacă e să judecăm drept, ne priveşte pe toţi, pentru că ar trebui să ne reprezinte şi să ne identificăm cu ea.

În scopul alegerii celui mai bun logo pentru Oradea se organizează un concurs de idei. Premiul, după cum vă spuneam, 47.000 de lei! Juriul care îl va alege pe fericitul câştigător al acestui consistent onorariu are o componenţă cel puţin interesantă. S-ar putea spune că noul logo şi, în mare, juraţii care îl vor alege ar urma să reprezinte un oraş al conducătorilor de businessuri şi al investitorilor, mai puţin sau deloc, al oamenilor săi. Nu pledez pentru o „democraţie populară”, dar nici aşa un vid de reprezentare sau implicare publică în luarea deciziei nu mi se pare deloc onorabil. Am mai văzut în Oradea destule decizii luate, cică, în interesul orădenilor, peste capul şi voinţa lor... Când e vorba de logo, o astfel de abordare poate fi de-a dreptul catastrofală. Riscăm să ne alegem cu o „marfă” care e strict pentru uz extern, comercial, ceva care nu înseamnă nimic pentru orădean.

E de-a dreptul frapant faptul că doi dintre membrii juriului reprezintă compania RCS&RDS. Nici nu mai ştii dacă asta e firma de casă a primăriei sau dacă administraţia orădeană a ajuns la cheremul lor. Din juriu mai face parte un reprezentant al complexului Lotus. Din partea ăstora mă aştept să propună un logo ce ne va aminti de copacul secular pe care l-au tăiat pentru a-şi extinde cârciuma de pe malul Crişului. Chiar dacă nu va îmbogăţi cu oxigen atmosfera oraşului, ar putea fi un minim gest de reparaţie morală. Din aceleaşi juriu mai face parte o doamnă, director de marketing al hotelului Ramada, care – frapantă coincidenţă – se întâmplă să fie soţia unui consilier local PNL. Evident, opoziţia nu are loc într-o asemenea rafinată companie, deşi, cum spuneam, noul logo ar trebui să fie al tuturor. Despre jurnalistul Mircea Chirilă se pot spune multe, esenţială e întrebarea: ce îl recomandă pentru onoarea de a fi membru al acestei importante comisii, diploma de inginer? Probabil, ştiind că proiectul va naşte multe discuţii, căutătorii de logo s-au gândit că, prin Chirilă, pot câştiga uşor măcar bunăvoinţa celui mai colţos ziar local. Cât despre reprezentantul societăţii civile... „numai de bine”. Cătălin Popa, patronul Fundaţiei Comunitare Oradea, e unul dintre „civicii” care n-au deranjat regimul Bolojan, deci este numai bun să reprezinte opinia publică în acest demers, repet, pe cât de inutil, pe atât de important.

Şi ar mai fi ceva. Citesc că un grup de specialişti, bine plătiţi evident, a lucrat din greu pentru a descoperi „esenţa brandului” numit Oradea. Aceasta ar fi: „Oraşul în care te regăseşti”. Cum s-ar zice, ca nişte păcătoşi, ca nişte ignoranţi ce suntem, am fost pierduţi şi iată-ne regăsiţi (salvaţi spiritual) în Oradea, oraşul izbăvirii noastre?! Sau, mai degrabă, ideea se leagă de promovarea Oradiei ca un oraş ce răspunde aşteptărilor tuturor (poate mai puţin celor ale propriilor locuitori)? Vă mai amintiţi, nu-i aşa?, făcătura aia de marketing ieftin cu destinaţia turistică în faţa căreia pălesc Parisul şi Barcelona. Hai să fim serioşi! Eu cred că oraşul meu e altceva, e în altă parte, nicidecum în „esenţa” asta tratată ca un brand străin.

Rămân la ideea că Oradea chiar merită mai mult! Deocamdată, mă opresc aici. Hai să vedem ce o să iasă!

joi, 14 decembrie 2017

Calea Regele Mihai

Domnule primar,

Prin intermediul rândurilor de mai jos mă fac purtătorul de cuvânt al mai multor orădeni care mi-au cerut să vă transmit o iniţiativă a lor.

Aşadar, noi, cetăţeni ai Oradiei, vă cerem să propuneţi Consiliului Local schimbarea numelui străzii Republicii în „Calea Regele Mihai”.

În aceste zile de doliu naţional dedicat memoriei celui care a fost Rege al României ar fi, credem, oportun să dăm un alt nume pricipalei artere a oraşului Oradea, schimbând denumirea ce aminteşte de trecutul comunist cu o alta care le va reaminti trecătorilor de un reper al moralei şi demnităţii acestui neam, Mihai I.

Nu în ultimul rând, considerăm că, făcând aceasta, veţi onora încă o dată titlul de cavaler al Ordinului Coroana României, care v-a fost acordat în luna mai a anului 2013.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

În numele unui grup de orădeni,

Florin Budea – simplu cetăţean.

miercuri, 29 noiembrie 2017

NutriPork e protejat de statul paralel

Cred că n-am avut ce face. Fapt este că m-am dus la dezbaterea publică, organizată în sala mare a Prefecturii, în vederea reautorizării complexului zootehnic al NutriPork. Zic că n-am avut ce face fiindcă îmi pot imagina mii de moduri mai plăcute şi mai utile de a petrece o după-amiază decât să asist la un dialog al surzilor.

E clar, „părţile” sunt pe poziţii ireconciliabile. Oamenii s-au săturat de duhori, cer măsuri concrete şi, mai ales, imediate. Problema e că instituţiile statului sunt incapabile să răspundă celor mai elementare aşteptări ale celor care plătesc pentru ca angajaţii lor să îşi ia lefurile. Situaţia e de-a dreptul kafkiană. Nu ştii dacă să râzi sau să plângi. Afli că autorizarea NutriPork depinde de o documentaţie făcută de o firmă „independentă” şi că Agenţia de Protecţie a Mediului Bihor nu are nimic altceva de făcut decât să zică „da”. Deci, cu alte cuvinte, dacă ai o problemă şi „tocmeşti” pe cine trebuie ca să îţi facă un dosar beton, poţi autoriza şi un abator... în centrul oraşului, cu vedere la populaţie! Agenţia e legată de mâini şi de picioare. Noi suntem legaţi de glie, de ţară, de stat, de toate neputinţele lui... Instituţiile, populate la greu cu pseudospecialişti, lucrează cu „materialul clientului”. Evident că le convine. De ce să îşi bată capul? Dacă dosarul e bun, nu au încotro, trebuie să elibereze autorizaţia. Nici o responsabilitate! Cui nu-i convine, n-are altă soluţie decât să o conteste decizia în instanţă. Pe cont propriu, pe banii lui... Statul, cum spuneam, paralel cu problemele noastre, nu se bagă. Ce treabă are el?

Altă dandana! L-am văzut şi l-am auzit pe viceprimarul Oradiei, Florin Birta, spunând adunării că el nu poate să închidă NutriPork. Ciudată afirmaţie. Adică, acum câteva luni, Primăria a putut să pună lacătul pe uşa unui club care „polua fonic”, deranjând câţiva vecini, dar azi nu poate face nimic împotriva „porcăriei” care supără câteva mii de locuitori din Oradea şi Sântandrei?!

Această neputinţă e o stare de fapt perpetuă în România. Instituţiile noastre sunt coloşi cu picioare de lut, populate de incompetenţi, somnolenţi, cinici, puşi pe căpătuială sau doar cu gândul la pensie, sinecurişti politici a căror unică ambiţie e să rămână „în picioare” şi după ce propta le trece în opoziţie. În aceste condiţii, atunci când de fapt nu poţi să rezolvi o cerere banală a cetăţenilor – care nu vor decât să îşi poată deschide ferestrele, fără ca apartamentul să le pută ca o cocină – mi se pare o ipocrizie montruoasă să te mai duci la servici. Pentru ce îţi iei banii, dacă nu poţi face nimic? De fapt, ce faci? Vorba aia veche; „Noi ne facem că muncim...”, pare azi mai valabilă ca niciodată. Mai mult chiar, cred că a devenit politică de stat. Când vezi atâta neputinţă şi atâta delăsare („Las’ că merge şi aşa”) nu poţi decât să fii perpelx că, cum, necum, statul ăsta mai funcţionează. Deşi, sincer, eu îl bănuiesc că funcţionează doar ca să ne paraziteze nouă existenţa. Orice s-ar spune, ţinând cont de aceste condiţii, e şi aceasta o mare realizare.

Şi ar mai fi un motiv pentru care a meritat deranjul. Să nu-i spun revelaţie, dar am aflat de ce dezbaterile publice sunt, aproape fără nici o excepţie, un monolog al funcţionarilor. De ce să mergi la un astfel de „eveniment” când, în loc de soluţii, nu primeşti decât vorbe goale? Readuşi în postura de cetăţeni de către participanţii care i-au întrebat dacă locuiesc şi ei în Oradea, trimişii diverselor instituţii au avut câteva vagi sclipiri de umanitate. Însă, amintindu-şi cine sunt şi de ce se află acolo, minunea n-a durat mult. La un moment dat, cineva a spus, sus şi tare, că, în relaţiile de serviciu, dumneaei nu e om şi nu-i miroase! E, cum s-ar spune, o maşinărie birocratică, un roboţel insensibil, o piesă într-un angrenaj „nesimţit”. Personajele adevăratului stat paralel suferă de autism cronic.

Dacă ar fi după mine aş coborî decizia mai aproape de cetăţean. Trebuie, cred eu, să depindă de primărie dacă, pe teritoriul ei administrativ, o afacere poate să existe sau nu. Răspunderea pentru o anume decizie trebuie să fie clară. Nu-ţi convine, nu-i mai votezi. Baiu-i tocmai că „plantele” din sera statului paralel nu vor să-şi piardă „locul sub soare”, nu sunt alese de noi, nu le putem trage la răspundere, având însă datoria de a le plăti lefurile.

Nu-i vina lui lui Pazurik (patronul complexului porcesc) că oraşul a crescut atât de mult încât primele case sunt la numai 800 de metri distanţă de fermă. Dar, e clar că porcii nu au ce căuta printre oameni. Mă rog, dacă nu cumva oamenii sunt ei înşişi „suine”. Afacerea trebuie relocată, dar fără a „exporta” poluare în altă parte şi cu implicarea reprezentanţilor statului, cei care au tot bătut monedă pe faptul că ultima lor dorinţă ar fi închiderea acestei afaceri. Ei, să-i vedem!

Deşi a fost circ şi, trebuie să recunosc, fostul ziarist palpita în mine, cineva m-a întrebat de ce am privirea tristă. Poate din deznădejde. Nu ştim cum „statul paralel” ne macină vieţile, precum două pietre de moară, şi nu vrem să credem că, pe bune, nu mai e nimic de făcut. Poate-i un blestem, poate e vina noastră, dar „e ceva putred în România”.


În loc de POST SCRIPTUM. V-a trecut vreodată prin cap că putoarea a devenit mai intensă în ultimii ani, de când copacii de pe teritoriul Oradiei sunt decimaţi fără milă? Ştiţi unde era „perdeaua forestieră”, invocată des în dezbatere, care păzea oraşul de duhorile porceşti? Acolo unde-i astăzi Parcul Industrial. Da, da, acolo erau câteva mii de arbori... Deci, mai gândiţi-vă!

luni, 27 noiembrie 2017

Bolojan activist pesedist

Ţin să fiu cât se poate de clar şi asta încă din capul locului; „Revoluţia fiscală” şi modificarea legilor justiţiei, iniţiate de PSD, mă scot din sărite. Însă, vreau să remarc că nici cu primarul Ilie Bolojan nu mi-e ruşine. Ca un veritabil politician ce este, după ce a exploatat partinic iniţiativele PSD, primarul Oradiei a intrat în jocul spoliator al alianţei de guvernare. Impozitele ne cresc cu 20% iar costul gigacaloriei sare şi el cu 15 lei!

E destul de greu să înţelegi ce are revoluţia lui Dragnea cu rezoluţia lui Bolojan?! Sau care o fi legătura dintre porcăria pe care a pus-o la cale alianţa PSD-ALDE şi creşterea asta fabuloasă a costurilor de întreţinere. Dacă alianţa la Putere a redus impozitele cu 6%, de ce birurile locale trebuie să crească cu douăzeci de procente? Nu e cam mare diferenţa? Până la urmă, înţeleg că Oradea va primi mai puţini bani de la Bucureşti şi că are nevoie de economiile noastre (care economii oare?) pentru a-şi continua mersul înainte. Dar, domnul primar trăieşte cumva cu impresia ca veniturile orădenilor chiar au crescut într-atât încât să primească cu aplauze soluţiile domniei sale? Mi-e foarte greu să cred că liderul PNL Bihor a „pus botul” la propaganda guvernamentală. Pur şi simplu pare indiferent la frustrările noastre. Ilie Bolojan are propria-i agendă, propriul plan de investiţii şi merge înainte, pe propriu-i drum, ca un buldozer de mare viteză, dând la o parte tot ceea ce nu se aliniază viziunii sale. Bun, bun, dar împotriva intereselor noastre?! Am mai spus-o (scris-o), acest mod de lucru, în care faci bine cetăţenilor, chiar şi în ciuda intereselor lor, e demn de practica politică a unui stăpân de colonie africană, nicidecum de maniera unui primar, zis şi liberal pe deasupra! Ca să revin. Eu (poate şi voi) nu simt că o duc (cu 20%) mai bine. Ei, şi de aici încolo nu numai PSD-ul e vinovat pentru asta. Are şi primarul, care ne-a aşternut aşa de frumos pentru 2018, responsabilitatea lui.

Asta înseamnă să profiţi de împrejurări! Ma întâi, plângi pe umărul orădeanului, făcând tapaj despre cât ne-a făcut PSD-ul viaţa de imposibilă, şi apoi mai iei o piele de pe cetăţean. Păi, dacă vremurile sunt grele, poate era momentul să o lăsăm mai moale. La vreme de restrişte, nici un om chibzuit nu se apucă să-şi ridice o casă nouă. Da, dar, pentru 2018, primarul nostru a promis 100 de proiecte şi (normal?!) noi trebuie să plătim ca lui să-i iasă cincinalul într-un singur an.

În plus, vorba cuiva de la USR, e uşor să fii mare edil când ai bani, greu e atunci când finanţele sunt pe sponci. Însă, soluţia nu e ca, în aceste circumstanţe, să creşti birurile. Sau nu ar trebui să fie... Primarul nostru ştie să facă mult şi bine (mă rog, e o figură de stil, binele e şi el discutabil) când are cu ce. Când dă de greu, se descurcă, mai ia o piele de pe noi. Şi iată-ne loviţi din toate părţile; şi de PSD şi de PNL. Încet, încet, Oradea tinde să devină un oraş minunat, un soi de utopie orwelliană, o lume „perfectă” în care vor locui doar cei care îşi vor mai putea permite. Nu e prea scump, domnule primar?

joi, 2 noiembrie 2017

Plânsul ultimei sălcii

Nu pot să mi-o iert! Chiar v-am crezut. Am avut naivitatea, impardonabilă, de a spera că, într-o criză de slăbiciune umană, v-aţi îndurat să lăsaţi în viaţă ultimul dintre zecile de copaci care existau, până mai ieri, pe malul stâng al Crişului Repede, în aval de primăria Oradiei.

Am crezut că vreo INSTITUŢIE s-a „sesizat” în legătură cu samavolnicia voastră şi, măcar în ultimul ceas, a oprit măcelul. Am sperat, ce prost sunt!, că, după potopul pe care l-aţi înscenat pentru a vă scufunda fărădelegile, v-a atins un moment de remuşcare. Ipocrită să fi fost, aş fi găsit-o acceptabilă, dacă datorită ei scăpa un copac. Şi peste toate astea, mărturisesc, sunt atât de vanitos încât am avut chiar şi o clipă de vagă mândrie. Clipă în care mi-am spus că „măcar atât am putut să fac, să salvez un copac”.

Dar, cum aţi fi putut voi, nişte domni fini, măcelarii de serviciu ai copacilor din acest oraş, să aveţi vreo tresărire de omenie şi să mă dezamăgiţi? L-aţi ras şi pe ăsta. Cu lama excavatorului, ca şi pe ceilalţi vreo 50. Ultimul copac care supravieţuise, ca vai de el, pe malul Crişului, nu mai este. Ce poţi să faci decât să constaţi, încă o dată, a câta oară?, că nu e loc unde corupţia, josnicia şi incompetenţa să nu poată ajunge.

Nu pot decât să vă mulţumesc. Mi-aţi reamintit, dureros ce-i drept, cât de hâdă e lumea voastră, lume în care nu vreau să trăiesc. Încă mă mai mir că vă rabdă pământul. Că părinţilor, soţiilor, copiilor voştri, nu le e ruşine de voi. Dar, mă gândesc că poate nu ştiu ce faceţi, din ce bani s-au ridicat vilele în care locuiesc, cum au fost cumpărate maşinile în care vă plimbaţi şi că, moale ca un burete, pâinea de pe masa voastră musteşte de sânge. Că de conştiinţa voastră m-am lămurit. Nu există! Când e vorba de bani, nici o milă nu aveţi.

Acum mă gândesc, cu groază, la ce o să vină. Mă tem că o să vă continuaţi „munca” de distrugere a Crişului Repede. Când binele e adormit, nimic nu mai poate sta în calea răului.

Mai sunt sălcii pe mal. Mai sunt bani de scufundat în lucrări fără noimă. Mai e destulă ignoranţă şi indiferenţă cât să vă puteţi face toate jocurile.

Ce ar mai fi? Mă tem că nu mai e speranţă. Şi nu sunt nici cuvinte. Cuvinte pentru a descrie cinismul vostru şi dezolarea mea. Dacă ar fi, ele ar trebui să aibă greutatea şi duritatea lamei de buldozer şi că cadă, toate, asupra voastră ca un blestem. Blestemul ăla pe care îl meritaţi, dar eu n-am puterea să îl rostesc.