luni, 9 decembrie 2019

"A fi sau a nu fi, (penal în funcţii publice)


... aceasta-i întrebarea".

Mult zgomot, fum, tupeu şi cam multă ipocrizice în povestea directorului Stănel Necula.

Recent, şeful Termocentrale Oradea a fost condamnat pentru corupţie.

Însă, ca orice „bun român”, Necula nici nu se gândeşte să plece din funcţia publică.

Şi, dacă nu o face el, decizia cade, simplu, în zona politică.

Cel care ar trebui să ceară sau să impună demisia directorului e nimeni altul decât şeful administraţiei locale, acela care l-a adus la conducerea regiei, primarul Ilie Bolojan.

Ei bine, intransigentul nostru primar ezită. Astfel, Bolojan cel dur dă impresia că l-ar ţine în braţe pe Necula. Primarul nostru, „aprig la mânie şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, pare că trage de timp, mizând pe faptul că această jenantă poveste va fi şi ea uitată.

Până la urmă, totul se reduce la un singur lucru, un semnal politic extrem de important: Tolerează sau nu administraţia orădeană „penali în funcţii publice”?

În caz că Necula rămâne în funcţie, liberalii, cel puţin cei din Bihor, pierd dreptul moral de a vorbi despre „pesederizare”. Jalnic! Ajungem tot la vorba aia cu „...aceeaşi mizerie”.

P.S. Nu era mai simplu dacă dl. Necula cerea instanţei o condamnare, cu executare, la locul de muncă?

joi, 14 noiembrie 2019

"Cavalerii" apocalipsei


Aha, dracu’ m-a pus! Aş fi făcut mai bine să-mi ţin gura. E întotdeauna bine să spui ce gândeşti, dar uneori e mult mai înţelept să taci. M-a pus michiduţă să scriu textul ăla despre Iohannis şi Dăncilă. Am intrat, pe mâna mea, în coliziune frontală cu ura. Sigur, oricum n-aş fi fost scutit de replicile acestui seism naţional, dar poate că, şezând în banca mea, scăpam mai puţin şifonat.
Nu-mi pot crede ochilor cât de talibani putem fi! Nu pot să nu mă întreb până unde vom rostogoli bulgărele de gheaţă al intoleranţei, până la avalanşă?!
Mă tot întreb unde sunt: bunătatea, buna cuviinţă, înţelepciunea, care ne îndemna să lăsăm, întotdeauna, loc de „Bună ziua”?
Au sărit o groază, pe diverse voci, să mă convingă că refuzul domnului Iohannis de a participa la o dezbatere de campanie cu doamna Dăncilă e firesc. Eu nu am vrut să lămuresc pe nimeni. Am scris ce gândeam şi, fără voia mea, m-am trezit într-un adevărat vârtej al propagandei.
Chiar nu mai putem „dezbate”? Pare că nu mai avem răbdare să vorbim între noi. Suntem toţi nişte activişti nervoşi, eroi ai revoluţiei, deţinători ai adevărului ideologic absolut. Potenţiali inchizitori, comandanţi ai plutonului de execuţie, călăii ce ţin în palmă levierul ghilotinei. Nu cred că e bine. Eu unul mă simt tăvălit. Nici „like”-urile celor care îmi dau dreptate nu mă alină. Nu spală zoaiele „hate”-rilor de partid. Ura a ajuns mai multă decât iubirea de aproape, ba chiar şi decât practica bunelor maniere elementare.
PSD e o mizerie de care nu poţi să te apropii, zic unii. Aşa o fi. Dar mizeria asta e parte a jocului politic, e un colţ din cloaca în care politicienii s-au băgat de bună voie. Brusc, liberalii au avut revelaţia, strâmbă, după părerea mea, că politica românească e mănăstire de maici?!
Fără discuţie, e vina PSD că a împins lupta pentru putere la limita democraţiei. Am fost la un pas de dictatură, de iliberalismul social-democrat, de Rusia... Însă PNL pare decis să împingă lucrurile pe acelaşi drum. Mă aşteptam la altceva. Radicalizarea le este utilă acum, că e campanie. Dar mâine? Mâine vom constata că am participat voioşi la un „război total”. Vom descoperi că, vorba aia, am purtat o luptă pentru democraţie din care, la urmă, n-a rămas piatră pe piatră. Şi, piatra ca piatra, dar încrederea?
Ura lor ne-a pus pe unii împotriva altora. Nu ştiu dacă asta nu e cumva o strategie. Circ fără pâine.
Povestea cu dialogul imposibil dintre cei doi candidaţi e ceva de speriat. Cum să nu răspunzi unui salut? Când cineva te cheamă să stai de vorbă cu el, cum să nu-l consideri demn de a-i întoarce un cuvânt? La asta se reduce, în cele din urmă, toată discuţia. Iohannis a scos-o pe pur şi simplu pe Dăncilă din condiţia de a fi om. Cam asta a făcut şi Becali, dar cu mai multă francheţe. Sau s-o fi scos ea singură? Mă rog, pentru mine nici nu mai contează.
Fapt este că trăim un episod de violenţă simbolică dusă la extrem. Mă tem că, de aici încolo, nu mai e decât calea confruntării fizice. Şi nu pot să nu mă gândesc la Gandhi.
Cât de intoleranţi şi cinici am ajuns! Şi, prin astea, cât de jos! Poate mă înşel... Să dea Domnul! Dar, aceşti conducători răi pot face o Românie mai bună?

marți, 12 noiembrie 2019

Vă detest, domnule Iohannis!



Acum cinci ani m-am dus să vă votez. Deşi eram plecat din ţară, am mers la vot, am stat la coadă, în ploaie, nu pentru că am vrut să dau un vot împotriva lui Ponta, ci pentru că m-aţi făcut să cred în „România lucrului bine făcut”.
Azi, aflu că refuzaţi să participaţi la o dezbatere cu contracandidatul dumneavoastră, doamna Viorica Dăncilă! Sunt convins că mulţi dintre noi, cei care v-am ales în 2014, şi-ar dori să audă, din gura dumneavoastră, ce aţi făcut cu votul lor. Ştim, dar ar fi elegant să o spuneţi dumneavoastră. Ar fi un gest de minimă condescendenţă pentru poporul pe care vreţi să-l duceţi către „o Românie normală” să explicaţi cum stăm cu „România lucrului bine făcut”. Că veni vorba, să faceţi acest elementar gest de comunicare e una din pietrele de temelie ale unei ţări „normale”.
Da, pot să înţeleg cum vin socotelile cu „strategiile de campanie”, dar nu pot înghiţi dispreţul. Oricum ar fi doamna Viorica Dăncilă, odată (re)devenit preşedintele acestei ţări, că vă va plăcea sau nu, că ei îi va conveni ori ba, veţi fi şi preşedintele dumneaei. Deci sunteţi ultimul om căruia îi este îngăduit să o trateze cu acest dispreţ pe cetăţeana Dăncilă Viorica.
E detestabil, cred, să o ironizaţi pe Viorica Dăncilă, să zâmbiţi subţire când vine vorba de „gospodina din Videle” şi, în acelaşi timp, să fugiţi de ea. Detestabil, am zis?! Nu, mai mult decât atât, e laş. Şi, până la urmă, dumneavoastră, domnule Iohannis, sunteţi comandantul suprem al Armatei! În acest caz, laşitatea este inacceptabilă ca strategie, fie ea şi ca simplă strategie de campanie electorală.
Deşi nu am votat cu Viorica Dăncilă, şi eu mă simt dispreţuit fiindcă domnia voastră refuzaţi să vă întâlniţi cu persoana pe care românii au ales-o să vă fie contracandidat în turul doi. 22% dintre alegători nu sunt tocmai puţini şi tot români sunt. Atitudinea dumneavostră e total lipsită de eleganţă şi nedemocratică. Argumente de genul: „nu vrem să o legitimăm pe Viorica Dăncilă” sau, vezi Doamne!, „nici în alte ţări dezbaterea electorală nu este obligatorie” nu ţin. Ori poate că ţin, în Turkmenistan sau în Siria. Mai mult, nu vă priveşte pe dumneavoastră, nici PNL-ul, să îl legitimaţi pe candidatul PSD. A fost legitimat de cei care i-au dat votul. Nici ei nu sunt demni să le vorbiţi? Cum o să-i câştigaţi, dacă nici măcar nu aveţi îndrăzneala să vă adresaţi acestui segment de electorat?
Ştiu foarte bine, domnule Iohannis, că în realitate nici prin cap nu vă trece să vorbiţi „poporului pesedist”. Acum nu doriţi decât să vă conservaţi substanţialul avantaj electoral şi, pentru asta, demonizarea a tot ceea ce este pesedist pare a fi cea mai bună politică. Detest că am ajuns la concluzia strategilor doamnei Dăncilă, dar chiar pare că, în loc de programe şi proiecte, aţi ajuns să furnizaţi doar ură. Am fost şocat să aud că, în prima propoziţie ce v-a ieşit pe gură, prins probabil de euforia victoriei din primul tur, aţi spus: „să piară PSD-ul”. Eu ştiu, de la bunici, că „nu trebuie să vrei moartea păcătosului, ci să cauţi îndreptarea lui”. Ca să nu mai spun că, dacă v-aţi făcut un program politic din a stârpi un partid, orice partid, sunteţi hăt departe de orice zonă a democraţiei pe care aţi jurat să o apăraţi.
Ştiu şi eu, aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, că dezbaterile televizate au răsturnat, de mai multe ori, soarta alegerilor. Tocmai de aceea nu pot să nu mă întreb: ce scheleţi ascundeţi în dulap, dacă fugiţi de această confruntare?! Theodor Paleologu spunea că, în urma acestei decizii, nu veţi pierde, foarte probabil, funcţia de preşedinte, dar sigur aţi pierdut respectul multora dintre noi. Eu unul nu cred că am să vă mai votez. Am să merg la urne şi am să-mi anulez votul. O singură dată mi s-a întâmplat să nu merg la vot, în 2000. Atunci n-am putut să aleg între „comunistul” Iliescu şi „nebunul” de Vadim. Astăzi, domnule Iohannis, m-aţi pus în aceeaşi detestabilă situaţie, aceea de a nu putea să fac o alegere corectă. Nu pot să aleg între un candidat pe care, recunosc, eu însumi îl dispreţuiesc şi celălalt care m-a făcut să îl detest.
Da, eu, Florin Budea, un simplu alegător, am dreptul să râd de politicianul Viorica Dăncilă, fiindcă e... aşa cum e şi, din cauza asta, s-a pus în ingrata postură de ciucă a bătăilor. Dar dumneavoastră, preşedintele României, aspirant la un nou mandat, nu aveţi voie să dispreţuiţi niciun român! Dacă e nevoie, şi cred că uneori e nevoie, trebuie „să înghiţiti o broască” şi să vorbiţi cu un pesedist, cu un ţigan, cu un securist, cu...  oricine, chiar dacă nu vă face plăcere. Asta e fişa postului pe care îl doriţi! Mă rog, dacă ţineţi să o respectaţi...
Ce ţară! Ce alegeri! Să votezi şi apoi să ajungi să te urăşti pentru asta!
Bref. Numai pentru talibani.
-         Democraţia înseamnă dezbatere, dialog, confruntare de idei. Vă rog, fiţi serioşi, nu veniţi cu argumentul că Viorica Dăncilă e incapabilă. Nici măcar nu aţi încercat.
-         Eşti bun, crezi că ai adevărul de partea ta, ştii că lupţi pentru o cauză dreaptă, ieşi în Agora!
-         Ai datoria morală să proclami şi să te lupţi pentru aceste principii. Altfel nu eşti decât un vânător şi un profitor de conjuncturi şi, poate, un semănător de uri.


miercuri, 21 august 2019

Primarul care „se joacă cu focul”


După cum ştim azi, când Nero a dat foc Romei a făcut-o în scopul de a câştiga teren pentru noi construcţii. Dar Nero a fost un tiran.
La noi, în Oradea, „focurile” sunt mai mici. Administraţia demolează cinci case aici, şase dincolo. Recent s-a anunţat că nu mai puţin de 20 de imobile din zona Dimitrie Cantemir vor fi rase de pe faţa pământului. Nimeni nu spune nimic, pentru că, voit sau nu, cei care s-ar putea revolta nu fac masă critică, nu sunt atât de mulţi încât să conteze. Societatea civilă şi presa par, la rândul lor, să consimtă prin tăcere. Se cârcoteşte pe la colţuri, „victimele” se plâng în şoaptă; „Ce putem face noi, suntem prea mici”, se mai face haz de necaz. Nici poveste să îşi pună cineva problema traumelor morale suferite de „strămutaţii” administraţiei Bolojan. În general, pare că nu-i pasă nimănui. Suntem pe cont propriu. Scapă cine poate! Eu cred că banii, chiar şi când sunt daţi cu generozitate de primărie, nu vindecă orice. Mă întreb dacă, până la urmă, se va găsi cineva să spună „Hooo”! Probabil că nu. Principiul „Divide et impera” funcţionează de minune şi în această situaţie. Oradea - spun asta cu maxim regret - nu mai e, nici nu ştiu dacă a fost?, o societate funcţională, o democraţie locală.
E clar că primarul Ilie Bolojan şi-a propus să rămână în istorie ca omul care a schimbat faţa Oradiei, a şi dat de înţeles că gândeşte la scara la care, acum o sută de ani, lucrau cei din familia Rimanóczy. Doar că - să-mi fie cu iertare - parcă e mult prea puţin stil şi mai puţină tăinicie în lucrarea contemporanului nostru. Şi, până la urmă, ar trebui să ne lămurim cu o chestie, iubim Oradea aşa cum e ea şi vrem să păstrăm acest patrimoniu, de care - chipurile - suntem tare mândri, sau vrem să transformăm profund oraşul, în cadrul unui experiment al cărui rezultat, zic eu, judecând după ce se întâmplă în jur, riscă să nască o struţocămilă?
Mie îmi vine greu să accept ideea că a păstra poate fi egal cu: a tăia, a demola, a moderniza... Vorba evreului, „Una-i una, alta-i alta”. Şi, în acest caz, trebuie să mă întreb, până la urmă, oraşul ăsta are în fruntea sa un primar sau un tiran?

marți, 13 august 2019

La peşte

Ce mi-a trebuit mie peşte? Na, că mi-a trebuit! Aşa se face că m-am trezit, sâmbătă dimineaţa, la prima oră, în faţa magazinului de profil. Cum nici pomeneală să fie deschis. Am avut timp să cad pe gânduri. Uite aşa, din gând în gând, realizez că mi se întâmplă pentru prima dată în viaţă ca destinul unei fiinţe vii, moartea ei mai precis, să depindă de alegerea mea. Şi, cum stăteam eu aşa să mă gândesc, că altceva mai bun tot n-aveam de făcut, simţeam cu îmi creşte anxietatea, precum creştea, în acea zi toridă de august, numărul gradelor din termometre. O să râdeţi, dar, pe o scară de la 1 la 10, cred că ajunsesem undeva aproape de opt. Mă bătea gândul să o iau la picior, să inventez o scuză, un "inventar", ceva... Taman atunci, vânzătorul mi-a deschis larg uşa magazinului şi m-a poftit,  binevoitor, înăuntru. E posibil să fiu marcat de evenimentele care au loc în ţară, dar eu l-am văzut ca pe un călău şi pe mine ca pe complicele lui.
- Care doriţi să fie? M-a întrebat omul, lăsându-mă, cu aparent sadică plăcere, să îmi aleg victima.
Eu o dădeam din colţ în colţ, ca prostu'. I-am servit o descriere generală, sperând că va decide el în locul meu. Parctic sau doar sătul de nehotărârea mea, vânzătorul a pus mâna pe minciog şi a scos un peşte.
- Bun?
- Bun. Mulţumesc. Am zis, fără să îmi privesc victima în ochi.
Şi povestea s-a repetat de trei ori. Pe listă aveam un crap şi doi păstrăvi.
Dolofanul nu voia să moară. Am auzit cum l-a lovit în cap. Apoi, bărbatul l-a scos de după paravan şi mi l-a arătat ca pe un trofeu.
- L-am omorât mai întâi, ca să nu se zbată pe cântar, a spus vânzătorul, ridicând victima spre cer ca pe un trofeu. Din ochii, acum goi, şi din branhii curgea sânge. Şi tot nu murise! Amărâtul e el, lupta pentru viaţă.
Am avut destul timp să privesc în jur. Expresia să trăieşti ca peştele în apă nu se referă la exemplarele de "acvacultură". Într-un bazin, mult prea strâmt, nişte sturioni, fosile vii, se chinuiau să înoate. O bătaie din coadă şi îşi izbeau nasurile de peretele din sticlă. Unii amuşinau aerul, sperând probabil să găsească pe undeva o scăpare. Ceva mai încolo, crapii se dădeau de ceasul morţii fiindcă, din neatenţie, pescarul le-a golit bazinul. Într-un alt colţ, un banc de păstrăvi se chinuiau să înoate împotriva unui pseudocurent, inhalând frenetic aerul pompat în bazin. Păreau că ştiu ce îi aşteaptă şi, hiperventilându-se, se agaţă cu disperare de viaţa lor, cât o fi ea de mizerabilă.
Da, sună banal, însă n-am putut să nu mă gândesc că mulţi, cei mai mulţi dintre noi, trăim în "bazine" şi suntem prinşi într-o viaţă măruntă, murdară, cu un orizont opac, precum geamul de la acvariul unei pescării.
Alte concluzii, mai sănătoase. E clar, nu am gene de prădător. Dacă ar fi să ucid pentru a mânca, aş deveni, sigur vegetarian. Între creatura aia vie, care se transformă într-o halcă sângerândă de carne chiar sub ochii tăi, şi cotletul-marfă din galantar e o distanţă cât de la fiinţă la obiect.
Şi, clar, nu mai fac! Sunt prea sensibil pentru asta.


joi, 15 noiembrie 2018

Referendum pentru călăreţi!


Dacă nu-i cu supărare, am şi eu o întrebare: Mai credem că Mihai Viteazul a fost primul unificator al ţărilor române? Dacă da, ideea de a muta statuia voievodului, din centrul Oradiei, taman acum, în anul centenarului, este o cumplită impietate. Dacă nu, zic să nu ne mai încurcăm în detalii, să o dăm la topit! Aşa scăpăm mai ieftin. Scutim oraşul de toate cheltuielile pe care le implică această idee a primarului Bolojan.

Că veni vorba, n-a zis şi nici nu l-a întrebat nimeni cât ne costă astă „pohtă ce-a pohtit”?

Trebuie reamintit faptul că numai studiul, comandat de Primărie, ca argument pentru mutarea statuii, a costat 54.000 de lei (adică peste o jumătate de miliard de lei vechi!). Şi, nici până azi, nu ne-a spus nimeni de ce a fost nevoie ca oraşul, adică fiecare din noi, să suporte această plată? Poate pentru că, la asemenea arvună, arhitecţii bucureşteni n-au avut încotro decât să dea o soluţie favorabilă „clientului”.

Apoi, vă rog, mai treceţi la capitolul „cheltuieli” mutarea statuii. Calul de bronz n-o s-o ia singur din loc. Asta înseamnă să dai peste cap soculul monumentului, abia refăcut, şi bună parte din Piaţa Unirii, abia terminată. Chiar aşa! Sunt foarte curios ce se va întâmpla cu pavajul, prea fragil pentru o lucrare atât de scumpă, atunci când vor năvăli peste el utilajele necesare acestei translaţii. Va fi nevoie de macarale mari şi grele. Monumentul are opt tone! Să mai punem la socoteală şi costul mutării în sine. Plus, amenajarea noului spaţiu care ar urma să primească statuia ecvestră a domnitorului. Ah, şi să nu uit, dacă primarul ţine la soluţia pe care a prezentat-o deja, o să vedeţi, înfiptă, drept sub coada calului voievodal, silueta zveltă a monumentului închinat memoriei ostaşilor francezi căzuţi în România la vremea primului război mondial. Dar, de bună seamă, nu-i nimic nelalocul său în chestia asta. Că doar trăim în oraşul unde bustul scriitorului maghiar Szacsvay Imre se uită, fix, către posteriorul Reginei Maria.

Hai, să ne întoarcem la răboj! Trebuie musai să adăugăm pe listă costurile legate de noua statuie, proiectare, realizare, amplasare. Şi, în treacăt, pe un colţ de pagină, să notăm unele riscuri. Dacă nu iese bine? În ultimul timp, administraţia Bolojan n-a prea avut mână bună la proiecte artistice. Doar să amintesc aici povestea cu logo-ul oraşului ori cea a monumentului de la podul centenarului şi tot ar fi destul. Deci, cât ne va costa noul monument al Regelui Ferdinand? Dar deranjul, inerent, legat de instalarea sa? Alte parale, alte macarale. Ar mai fi o mică problemă. Din câte ştiu eu, nu dă prea bine în ochii bruxelezilor, ba chiar ar fi cam ilegal, să „umbli” la forma unor proiecte realizate cu finanţare europeană, vreme de... câţiva ani.

Aşa cum am mai scris, pot să înţeleg foarte bine că, la momentul în care a fost înălţat cavaler, Ilie Bolojan şi-a asumat o datorie de onoare faţă de Casa Regală. Ceea ce însă nu prea pot înţelege e de ce trebuie să plătească oraşul pentru datoriile lui?! Şi, dacă tot trebuie, cred că avem dreptul ca măcar să ştim cât ne costă? La leuţ!

Că am ajuns aici, aş îndrăzni să fac o propunere. E, poate, momentul să punem democraţia locală la lucru. Să avem un referendum! Să-i lăsăm pe orădeni să decidă dacă Mihai Viteazul trebuie să-i facă loc Regelui Ferdinand. Sau poate se va vota pentru Ladislau cel Sfânt. Inevitabil, într-o campanie, primarul va trebui să spună cât ne costă „toana” asta care, să fie clar, e numai a lui!

Cine ştie, poate, cu un ochi la incontestabilele realizări ale ultimilor zece ani şi cu mâna la portofel, orădenii vor decide că Ilie Bolojan a binemeritat, din partea comunităţii, să i se facă acest hatâr.

Până atunci, eu aş îndrăzni să pun pariu că, în Oradea, nu-i îndeajuns de multă democraţie şi nici destulă bărbăţie în Primărie pentru ca o astfel de consultare populară să aibă loc.

marți, 13 noiembrie 2018

Podul lui Nae



Strălucit urmaş al lui Caţavencu, primarul nostru pare definitiv ataşat devizei: „Voi progresul cu orice preţ”. Mai nou, ctitorul şi-a pus în cap să trântească un punte pietonală, între podurile Decebal şi Carol.

Fatalitate, podul cel nou se „agaţă” de insuliţa aflată acolo pe Criş. Cum să nu îi treacă prin cap tocmai lui Bolojan să înfigă un pilon „al progresului” şi în această superbă oază de sălbăticie a Oradiei! Da, acolo sunt: raţe sălbatice, lebede, pescăruşi, lişiţe, ba chiar, după unii, şi o familie de brebi. E inutil să spun că mai toate aceste specii sunt ocrotite!

Inutil, pentru că oricum nu-i pasă nimănui. Nu poţi să te pui în faţa progresului, nu poţi sta de-a curmezişul planurilor acestui dom’ Nae al nostru.

Şi să vedeţi ce argument are! Cică podul ar fi necesar pentru a facilita accesul pietonal spre centrul comercial din zona străzii Şt. O. Iosif. Aşa păţeşti dacă nu eşti din Oradea şi ai cunoscut oraşul doar din maşină. Păi, de pe Sovata, până în zona comercială ridicată pe locul fostei uzine „Înfrăţirea”, pe jos, mănânci o pită! Este cât se poate de evident că-i mult mai bine să iei tramvaiul.

Chestia asta e ori trânteală, ori pură aflare în treabă, însă necesară, clar, nu e.